Nu permite culturii să-ți educe copiii în privința drumului pe care ar trebui să îl urmeze

Familia noastră adoră să urmărească Jocurile Olimpice. În ultimii ani, am observat cât de diferită este fiecare ediție a Jocurilor Olimpice, chiar și față de ultima dată când au avut loc. Se pare că din ce în ce mai multe reclame conțin steagul curcubeu, doi bărbați ținându-se de mână sau o persoană care arată ca o femeie, dar având barbă. Toată această sexualitate este afișată direct, de parcă ar fi fost prezentă dintotdeauna și ar fi minunată. Acest lucru m-a făcut să reflectez asupra modului în care lumea noastră ne indoctrineaza.

Indiferent câte limite stabilești în a petrece timpul în fața ecranului, dacă copiii tăi trăiesc în acea lume, îți garantez că vor fi influențați. Acest lucru nu se întâmplă într-un mod formal, în care lumea le oferă întrebări și răspunsuri pe care copiii le memorează. Ar fi fost mai ușor așa. Ai fi putut să le spui simplu: „Nu citiți catehismul lumii.”

În schimb, lumea îi influențează prin reclame, prin muzică, prin meme și prin clipuri de pe YouTube. David Wells a spus că este lumesc tot ceea ce „face păcatul să pară normal și dreptatea să pară ciudată.” Și exact asta face lumea noastră. Nu ne oferă un argument discursiv de tipul: „Iată de ce ar trebui să accepți acest păcat.” În schimb, îl normalizează. Acesta este un tip de cateheză (un arhaism ce înseamnă instruire, ucenicie sau educație). Întrebarea nu este dacă copiii noștri sunt catehizați sau nu. Întrebarea este dacă îi vom catehiza noi înșine sau dacă vom lăsa lumea să o facă. Chiar dacă îi educi acasă pe copii sau îi trimiți la o școală creștină, ei tot vor fi expuși la ideologia lumii. Așadar, trebuie să fim hotărâți în a-i catehiza cu ceea ce este cu adevărat bun, frumos, care schimbă și salvează  viața și-L glorifică pe Dumnezeu.

Trebuie să înțelegem influența culturii, care se exercită doar într-o singură direcție. Fie că te uiți la canale sportive, la echipa ta preferată, la filmele cu supereroi sau la Jocurile Olimpice, vei fi împins în aceeași direcție. Cultura nu te va îndruma către o mai mare claritate sau fidelitate biblică, mai ales în ceea ce privește problemele legate de sex și gen.

Colivia de aur

Unde este limita dintre dorința de a proteja copiii noștri de această ideologie lumească și încercarea naivă de a-i izola într-o „bulă creștină”? Primul lucru de înțeles este importanța dreptului copilului de a fi pur și simplu un copil. Copilul meu de 8 ani ar trebui să să se comporte ca un copil de vârsta lui și să nu fie expus la problemele care sunt specifice celor de 18 ani sau 28 de ani. Aceasta este o limitare pozitivă. Mai ales când sunt mai mici, îmi doresc să simtă că lumea este relativ sigură și are sens. Îmi doresc să aibă acea zonă de confort care le permite să se bucure de copilărie.

Pe de altă parte, când copiii devin adolescenți, îmi doresc ca ei să interacționeze cu cele mai puternice ideologii laice, dar într-un spațiu sigur oferit de biserică și familie. Fiul meu de 18 ani  va termina liceul și va merge la facultate și nu ar trebui să fie protejat de obiecțiile dificile asupra creștinismului. Îmi doresc ca el să înțeleagă faptul că există lucruri dificile pe care oamenii le pot obiecta. Începe prin a fi explicit în legătură cu aceste lucruri. Idealul ar fi ca ei să fi auzit deja de unele dintre cele mai dificile critici la adresa credinței lor înainte de orice altă sursă. Astăzi, aceste obiecții se referă mai puțin la fiabilitatea Bibliei sau la argumentele în favoarea învierii și mai mult la etica creștinismului. Înainte, oamenii obișnuiau să spună: „Creștinii sunt naivi. Ei nu cred în știință.” Acum se spune mai des: „Creștinii sunt răi. Sunt odioși. Ei nu iubesc alți oameni.” 

Deconstrucția lumii

În ceea ce privește educația copiilor noștri, eu cred că biserica și familia fac o treabă destul de bună în a oferi concluziile corecte. Dar  consider că una dintre slăbiciunile noastre este că nu oferim motivele pentru concluziile la care ajungem. Să presupunem că fiii mei finalizează o școală creștină unde au învățat despre căsătorie ca fiind exclusiv formată între un bărbat și o femeie, iar mai apoi vor părăsi casa pentru a-și continua studiile. Au concluzia corectă, dar nu au unele fundamente care conduc la acea concluzie. Nu li s-au predat obiecțiile la acea concluzie sau nu au fost pregătiți să întâlnească oameni care să contrazică acea concluzie. Apoi vor ieși în lume și vor păstra adevărul biblic pentru o vreme, dar acesta va coexista foarte greu cu toate celelalte lucruri care fac parte din viziunea lor asupra lumii. În cele din urmă, când o concluzie biblică se va confrunta cu o mie de presupuneri culturale, acele presupuneri culturale vor prevala.

Lumea va critica mereu creștinismul. Noi trebuie să criticăm lumea. Am susținut recent o prelegere în capela unei școli despre sloganul „dragostea este dragoste.” Sunt mulți oameni confuzi în legătură cu asta. Vor spune că ei cred într-un anumit lucru, dar când te uiți pe pagina lor de Instagram, dau like la aceleași lucruri ca toată lumea, ceea ce pare să contrazică ceea ce susțin. Deci, trebuie să analizăm ideile culturale precum „dragostea este dragoste.” Ce înțelege lumea prin asta? Ce este adevărat? Și ce este profund înșelător în legătură cu asta?

Crearea unui mediu sigur și iubitor pentru întrebări

Dorim ca cei mici să simtă că locul cel mai sigur unde pot veni cu întrebările lor este acasă, la părinții lor. Sperăm să poată avea încredere în mama și tata lor mai mult decât într-o căutare pe Google. Dar acest lucru se întâmplă doar într-o atmosferă de iubire, încredere și respect, în familie.

Am fost odată acel copil care avea întrebări pe care le discutam cu părinții mei. Părerea părinților mei despre mine era importantă. Când aveam influențe care mă trăgeau într-o direcție, întotdeauna exista o parte din mine care se gândea: Știu că mama și tata mă iubesc și ceea ce cred ei contează pentru mine. Acesta nu a fost rezultatul unui singur lucru pe care l-au făcut. Nu învățam catehismul în fiecare seară. Dar a fost efectul cumulativ al iubirii lor unul față de celălalt și față de copiii lor, în mijlocul lucrurilor obișnuite ale vieții care mi-au format gândirea.

Cum creăm un mediu plin de ucenicie și cateheză? În primul rând, planifică momente de închinare în familie. În familia mea, vorbim despre ziua ce a trecut în timpul cinei. Ne încurajăm unul pe altul. Ne rugăm împreună. Citim cărți. Am încercat o mulțime de activități similare. Dar aș minți dacă aș spune că facem ceva formal în fiecare seară. Nu facem. Este o provocare pentru noi să facem asta, dar încercăm să avem momente solemne de închinare în familie. De exemplu, există aspectul formal în rutina de a ne ruga cu copiii noștri în fiecare seară când îi punem la culcare.

În al doilea rând, fii pregătit pentru toate momentele informale de cateheză. Amintește-ți vechiul proverb care spune că „mai mult se prinde decât se învață.” În special când copiii tăi sunt adolescenți, nu poți planifica când vrei să ai o conversație evanghelică grozavă. Trebuie să fii pregătit. Poate fi la miezul nopții. Poate fi în mijlocul unui joc de baschet afară. Poate fi o conversație în mașină. La un moment dat, vor pune una dintre aceste întrebări. Ceea ce trebuie să construiești în copilul tău este un sentiment de încredere. Am încredere în mama și tata, îi iubesc și știu că mă iubesc și ei pe mine.

În cele din urmă, nu neglija faptul că cel mai bun obicei pe care îl poți oferi copiilor tăi este să meargă la biserică în fiecare duminică. Copiii noștri nu ar trebui să ne întrebe: „Mergem la biserică în dimineața asta?” Ei ar trebui să știe că acest lucru se întâmplă în fiecare duminică. Desigur, pot exista motive pentru a lipsi de la biserică, dar trebuie să le transmitem copiilor noștri un mesaj despre prioritățile noastre. Și dacă dovedim copiilor noștri că fotbalul este mai important decât biserica sau că sporturile de duminică au prioritate, iar biserica ocupă locul secundar, le vom transmite un mesaj foarte dăunător.

Nu trebuie să o formulezi ca pe o întrebare de catehism, dar totuși îți înveți copii acele valori și îi catehizezi.

Kevin DeYoung, Crossway