Biserica ar trebui să-și vadă de treburile spirituale

Adevărata chemare a Bisericii

Chemarea sau misiunea Bisericii este să proclame Evanghelia până la marginile pământului, nu doar să fie încă (sau chiar în primul rând) o instituție politică, socială sau economică. Biserica, în existența sa completă, ar putea avea preocupări politice, economice sau sociale care se dezvoltă din misiunea sa, dar acele aspecte nu sunt cele care o marchează și o definesc în principal. Domnul nostru Isus Cristos, care este capul și Împăratul Bisericii, a făcut clar în poruncile sale adresate Bisericii — ceea ce numim Marea Trimitere (The Great Commission) — că a intenționat ca Biserica să meargă la fiecare grup de oameni (adesea tradus ca “neamuri”) ca să îi evanghelizeze și să îi ucenicizeze (Matei 28:18–20), adăugându-i la Împărăția sa, care “nu este din lumea aceasta” (Ioan 18:36), o Împărăție care nu are în centrul ei lucrurile trecătoare, ci pe cele etere (2 Corinteni 4:18). Este Însuși Cristos, Împăratul nostru ceresc — deoarece El este cu noi chiar acum prin Duhul său cel Sfânt (1 Corinteni 15:45) — care adună și perfecționează Biserica sa prin mijloacele stabilite.

Evanghelia nu este despre succesul lumesc în sens propriu, ci mai degrabă despre salvarea de pedeapsa, puterea și, în cele din urmă, prezența păcatului, un mesaj care vine să pătrundă întreaga viață a celor transformați de el. Putem spune cu adevărat că mesajul Bisericii este unul spiritual, venind la oameni de orice fel, în orice națiune pentru a-i aduce aici și mai apoi în realitatea spirituală a împărăției lui Cristos. Prin urmare, Pavel încurajează creștinii din Corint, “Fiecare, fraţilor, să rămână cu Dumnezeu în starea în care era când a fost chemat.” (1 Corinteni 7:24). Pavel clarifică aici că robul poate și ar trebui să profite de oportunitatea eliberării (1 Corinteni 7:21). El clarifică, totuși, că starea în care se află cineva, chiar dacă aceasta este de persoană căsătorită sau nu, nu este cel mai important lucru: cel mai important este nu vocația sau împrejurarea vieții, ci a fi chemat și a veni la Cristos, a fi un bărbat sau o femeie nouă în Cristos. Grija lui Pavel este ca cititorii scrisorilor lui să fie creștini, orice s-ar mai întâmpla în viața lor pe lângă aceasta. Grija lui pentru ei, altfel spus, este în primul rând spirituală.

Aceasta este mesajul spiritual pe care Biserica are privilegiul să-l proclame lumii (mântuirea doar prin har), vestea bună — semnificația Evangheliei — fără de care nu există o veste bună. Povestea lumii după căderea lui Adam nu este decât o veste rea, deoarece totul este păcat, întuneric și deznădejde fără vestea bună a Evangheliei. Evanghelia mântuirii în Cristos, însă, este vestea bună care transformă ce e mai rău în ce este mai bun, văzută în mod special la cruce, unde umanitatea în cea mai rea formă a sa nu numai că eșuează în a-L învinge pe Dumnezeu, ci Dumnezeu folosește această încercare a umanității ca punct central al mântuirii noastre. Cristos a biruit lumea. Acesta este mesajul pe care Biserica îl propovăduiește cu bucurie lumii. Ea nu se propovăduiește pe sine, nici nu promovează vreo formă de utopie politică, socială, economică sau culturală care să fie realizată în acest veac.

Biserica predică faptul că nu trebuie să trăim pentru acest veac, ci pentru veacul care vine și a și venit care ne cheamă la un cer nou și un pământ nou care îi așteaptă pe toți cei ce se încred doar în Cristos. Aceasta nu este o “supraspiritualitate” și cu siguranță nu este nici vreun fel de gnosticism, ci pur și simplu recunoașterea a ceea ce e central — mesajul spiritual al Evangheliei — din care radiază totul și din care se desprinde viața creștină completă, cu toate consecințele sale. Aceasta este marele mesaj dat Bisericii ca să îl proclame lumii (numai credința în Cristos), nu vreun mesaj politic, social sau economic inferior care abordează doar lucrurile care țin de această lume și nu de cea viitoare.

Evanghelia este un mesaj spiritual pentru o lume ale cărei nevoi sunt în principal spirituale: răscumpărarea de păcat și o viață nouă în Cristos. Aceasta nu înseamnă că efectele Evangheliei nu au consecințe pentru lumea în care trăim. Într-adevăr, efectele Evangheliei, atunci când Biserica ascultă Marea Trimitere și Evanghelia este dusă în întreaga lume, sunt că națiunile, în ascultarea cuprinzătoare predată credincioșilor, ajung să aibă printre ei pe cei care cred (în mod fundamental) și pe cei care ascultă (ca o consecință); astfel credința creștină și roadele ei schimbă în mod profund lumea pentru că cei atinși de Evanghelie sunt făpturi noi și pentru că această naștere din nou spirituală îi afectează pe ei și pe cei din jurul lor.

Misiunea Bisericii ca atare nu este să transforme lumea la scară largă sau orice societate care aparține ei. Misiunea Bisericii este să transforme vieți: să proclame Evanghelia ca persoana și lucrarea lui Cristos făcută prin puterea Duhului Sfânt în căile harului, astfel încât bărbați și femei să vină la Cristos prin credință și să fie îndreptățiți, adoptați și sfințiți — toate acestea, un dar al harului lui Dumnezeu. Astfel de vieți schimbate afectează de obicei viețile altora din diferitele societăți în care sfinții se găsesc. Noi, ca poporul lui Dumnezeu, Biserica, trebuie să fim pregătiți să dăm un răspuns pentru speranța pe care o avem înlăuntru (1 Petru 3:15) tuturor celor pe care îi întâlnim în nevoia lor spirituală profundă — în special, mântuirea în Isus Cristos. Faptul că suntem preocupați în primul rând de vitalitatea spirituală a celor din jur, nu înseamnă că noi, creștinii, trebuie să fim indiferenți față de nevoile și suferințele materiale ale celor din jurul nostru, ci trebuie să îi iubim și să îi ajutăm pe cât putem, așa cum a făcut bunul Samaritean (Luca 10:25–37), o responsabilitate cu implicații reflectate chiar în judecata de apoi (Matei 25:31–46).

Cristos a biruit lumea. Acesta este mesajul pe care Biserica îl propovăduiește cu bucurie lumii.

Lăsați Biserica să fie Biserică

Totuși, tot ceea ce constituie o astfel de ascultare, nu se desfășoară în viața Bisericii instituționale. Biserica poate fi concepută în diverse moduri: ca instituție, pe de o parte, sau ca organism, pe de altă parte. În timp ce misiunea Bisericii ca instituție este să evanghelizeze și să facă ucenici din toți membrii săi printre neamurile pământului, nu este misiunea Bisericii ca instituție să întrupeze credința creștină în toate aspectele vieții. Este chemarea membrilor Bisericii, ca organism, să-și trăiască întreaga lor viață din perspectiva credinței și a ascultării, preluând etica învățată de la Biserică și folosind etica aceasta creștină în afacerile lor, în politică, în cultură și așa mai departe. Biserica din postura de instituție trebuie să rămână Biserică, o entitate spirituală, și nu devine stat, o entitate civilă, sau familie, o entitate biologică. Ea nici măcar nu încearcă să facă drept instituție ceea ce membrii săi ar face, în mod individual sau colectiv, în trăirea obișnuită a vieților lor creștine; această ultimă necesitate este sarcina Bisericii ca organism.

De-a lungul istoriei, dar și în zilele noastre, provocările au venit dintr-o varietate de direcții către Biserică — sau, după cum tocmai s-a menționat, Biserica drept instituție — împingând-o să fie ceva ce ea nu este chemată să fie. Unii spun că dacă Biserica vrea să aibă vreo valoare pentru societate, trebuie să fie sau să devină o entitate politică, socială sau economică, așa cum au devenit anumite segmente ale Bisericii din Statele Unite la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, când figuri precum Walter Rauschenbusch și Washington Gladden au promovat “evanghelia socială”. Această presiune, ca Biserica să devină ca alte agenții sau instituții pământești, provine din concluzia că alte motivații decât cea la care este chemată Biserica, sunt cu adevărat cele mai importante lucruri din lume.

Marxismul sau alte ideologii economice sau sociale sunt văzute de cei care nu înțeleg cu adevărat chemarea Bisericii ca fiind cele mai necesare soluții pentru problemele care ne împresoară. Aceste ideologii atotcuprinzătoare cer ca Biserica, împreună cu familia, universitatea, statul și orice alte instituții, dacă vor să aibă vreo valoare, să li se alăture în convingerea lor, cum a fost cazul lui Sigmund Freud, că toată realitatea este sexuală/psihologică — sau, în cazul lui Karl Marx, economică; în cazul lui Charles Darwin, biologică; și așa mai departe — manifestată mai ales în teoria de gen fluid lăsată în urmă de Freud, care depășește eforturile noastre de a ține pasul.

Teologia lui Martin Luther a fost portretizată ca învățând, “Lăsați-L pe Dumnezeu să fie Dumnezeu!” Este sarcina mea să spun, “Lăsați Biserica să fie Biserică.” O mulțime de afirmații concurente amenință să copleșească și să înăbușe Biserica instituțională în zilele noastre. Chemarea Domnului către Biserică, misiunea pe care El a dat-o Bisericii, este, în esență, una spirituală. Dacă Biserica pierde aceasta, nu mai are nimic de oferit lumii, sau așa cum conform relatărilor a afirmat D. Martyn Lloyd-Jones, “Biserica face lumii cel mai puțin bine atunci când încearcă cel mai mult să fie ca ea.” Lumea nu are nevoie ca Biserica să repete toate planurile sale utopice pentru o viață mai bună. Lumea are nevoie ca Biserica să-i predice Evanghelia. Da, atunci când acea Evanghelie este predicată cu credință și primită, bărbați și femei din întreaga lume nu numai că vin la Cristos, ci și trăiesc în moduri care fac totul mai bun în jurul lor. Dacă Biserica nu reușește să facă asta, așa cum este chemată să o facă, ea suferă și întreaga lume suferă împreună cu ea.

Alan D. Strange, Crossway

https://www.crossway.org/articles/the-church-should-mind-its-spiritual-business/