Psalmul 23: „Chiar dacă… nu mă tem… căci Tu ești cu mine!” (5)

Am ajuns la al patrulea verset al Psalmului 23. În cazul în care nu ai parcurs textele anterioare, voi reaminti că psalmul este sintetizat în prima frază: „Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic” (v. 1). Care sunt nevoile oilor, nevoi de care Păstorul îngrijește într-un mod desăvârșit? Nevoia de hrană, nevoia de călăuzire și nevoia de protecție. Versetul doi vorbește despre împlinirea primei nevoi („pășuni verzi”), v. 3 despre împlinirea celei de-a doua nevoi („mă povățuiește pe cărări drepte”), iar v. 4 despre împlinirea celei de-a treia nevoi, aceea de apărare, de protecție.

Așa cum am procedat și până acum, vom face câteva observații exegetice, contextuale, asupra acestui verset, după care vom căuta să înțelegem ce înseamnă aceste lucruri concret, pentru noi, în umblarea noastră cu Dumnezeu, azi.

Nu putem fi siguri cu privire la locul concret pe care David, probabil, îl avea în minte, atunci când vorbește despre „valea umbrei morții.” Cunoscătorii Țării Sfinte vorbesc despre unele locuri foarte înguste, un fel de defileuri, unde apa își săpa drum adânc prin stâncă. Acolo, exista pericolul de a cădea, de a fi atacat de fiare sau de hoți. Din cauza spațiului foarte îngust, posibilitatea de apărare era foarte limitată.

Cert este că David face referire aici la o situație foarte dificilă. Să nu trecem cu vederea diferența atât de mare între imagini. De la pășunea verde și apele de odihnă, oile au ajuns într-un loc negru, întunecos. De ce au ajuns aici? Acesta este locul prin care le-a condus păstorul! Viața bate imaginile din calendar! Comentatorii se întreabă dacă este vorba aici doar despre un moment dificil sau despre experiența morții. Nu cred că cele două se exclud. Viața noastră, părăsind acum metafora, conține multe momente dificile. Ne temem de ceea ce s-ar putea întâmpla, dar în ultimă instanță, teama noastră cea mai mare este teama de moarte. Toate încercările, luptele, momentele înnegurate din viața noastră duc cu gândul înspre acolo.

Să observăm însă și schimbarea persoanei. Continuând la persoana a treia, David ar fi trebuit să spună: „Căci El este cu mine, toiagul și nuiaua Lui mă mângâie.” Iată însă că este introdusă o schimbare care denotă apropierea. Nu mai vorbim despre păstorul care merge în fruntea turmei, ci despre păstorul care e chiar lângă mine. „Căci Tu ești cu mine” este, practic, miezul acestui psalm, esența, afirmația fiind plasată tocmai la mijloc.

Un alt aspect care se cere remarcat este că David se luptă aici nu cu traversarea propriu-zisă a văii, ci cu gândul că acest lucru s-ar putea întâmpla. Simpla anticipare a acestei grele situații poate să paralizeze, dar David știe că nu are niciun motiv de panică, astfel că nu se lasă învăluit de teamă.

Trebuie să facem câteva mențiuni și cu privire la două elemente pe care David le pomenește aici: „toiagul” și „nuiaua”. Toiagul nu era de fapt un toiag, ci un fel de „bâtă” cam de un metru, cu un capăt de ghioagă, mai gros, în care erau inserate bucăți de metal. Într-un sens era un fel de extensie a brațului său. La nevoie era armă de apărare și cu acesta erau lovite animalele care încercau să atace turma. Păstorul este blând, dar când era vorba despre prădători, păstorul devine fioros. Era nevoie să procedeze așa, pentru că oile, spre deosebire de alte animale, au mijloace limitate de apărare: nu au gheare, nu impresionează prin dimensiuni și nu se pot apăra cu coarnele (berbecii le folosesc doar pentru a se ataca unii pe alții!). Tot acest toiag era folosit pentru numărarea oilor (Leviticul 27:32). Seara, când se ajungea la stână, păstorul cobora toiagul în așa fel încât o singură oaie putea să treacă, o dată, pe sub el. Acesta funcționa ca un sistem de alarmă. Când numărătoarea se încheia, iar o oaie lipsea, acesta era de îndată căutată. Nuiaua pomenită aici este de faptul un fel de toiag. Mai lung decât primul și curbat la unul dintre capete, acesta era folosit pentru a direcționa turma și chiar, datorită părții curbate, pentru a apuca și ridica o oaie care căzuse.

Sintetizând, există posibilitatea ca turma să ajungă în valea umbrei morții, dar prezența păstorului, aduce mângâiere și înlătură teama. El este Cel care, pe de o parte arată drumul, dar El este și Cel care, pe de altă parte, înfrânge orice vrăjmaș.

Cum se aplică aceste realități în viața noastră spirituală?

În primul rând, faptul că uneori trecem prin „valea umbrei morții”, călăuziți fiind de Bunul Păstor, anulează orice variantă a Evangheliei Prosperității sau a oricărei teologii care exclude suferința din viața credinciosului. Nu, nu ne dorim încercarea. Nu, nu ne bucurăm de încercări, ci în ciuda încercărilor. Cu toate acestea, vor exista momente când încercarea va veni și vremuri când aceasta va trebui răbdată! Să nu alergăm la cei care oferă „metode”, pentru a scăpa de „valea umbrei morții”. Drumul trece uneori pe acolo și trebuie traversat. Da, cerem vindecare, facem tot posibilul să ieșim din valea întunecată, dar, în același timp, cerem înțelepciunea să înțelegem care este binele pe care încercarea îl aduce.

Să ne amintim că Dumnezeu, în providența Lui, face ca toate lucrurile să lucreze spre binele nostru. Iosif este exemplul cel mai clar din Scripturi, în sensul acesta. O ilustrație care ar putea explica această realitate este aceea a farmacistului. Atunci când farmacistul prepară un medicament știe exact care trebuie să fie proporțiile, astfel încât, în combinația respectivă, medicamentul obținut să aibă un efect benefic. Oare nu se află, tocmai în inima credinței noastre, o cruce? Oare nu este acesta semnul cel mai clar că Dumnezeu transformă chiar cea mai cumplită moarte în cea mai slăvită binecuvântare?

În al doilea rând, cea mai mare binecuvântare de care avem parte este Prezența Păstorului. Oile, spun unii dintre cei care se ocupă de creșterea lor, ridică mereu privirea ca să vadă dacă Păstorul e acolo. În momentele grele, prezența Păstorului ne este suficientă. Și, să nu uităm, în momentele grele El este Cel mai aproape. Tocmai de aceea, când e vorba despre pășuni însorite, David spune „El este cu mine”, dar când e vorba de valea umbrei morții, el spune „Tu ești cu mine.” Tinerii din Babilon erau conștienți de prezența lui Dumnezeu în viața lor, dar atunci când sunt aruncați în cuptor, El este mai aproape ca oricând. În același timp, acest „Căci tu ești cu mine” ar trebui să fie bucuria noastră și pe pășuni verzi și la ape de odihnă. Prezența Păstorului în viața noastră trebuie să ne fie împlinirea și în momente de tihnă, și în momente de cumpănă și grea încercare.

Vecinii evreilor legau prezența lui Dumnezeu doar de idoli, dar, ca să ai parte de prezența acelor dumnezei, trebuia să fii în templul unde erau statuile. Evreii aveau o perspectivă radical diferită, după cum arată Psalmul 139.

Să ne întrebăm însă, la final, de ce este atât de important faptul că El este cu noi? Aceasta ne conduce la cel de-al treilea punct: pentru că a mers pe cărarea aceasta înaintea noastră. A trecut prin suferință, lipsă, durere, trădare, agonie și chiar prin moarte. Toate le-a luat asupra Sa și toate le-a biruit. Cu noi nu merge doar cineva care știe să spună cuvintele potrivite și să inspire o gândire pozitivă, ci merge Însuși Biruitorul Morții!