Psalmul 23: Introducere

În cadrul programului de citire a Bibliei, alcătuit de Robert Murray M’Cheyne, am ajuns astăzi la cel mai îndrăgit psalm, Psalmul 23. După rugăciunea „Tatăl nostru”, acesta este următorul pasaj biblic pe care creștinii îl memorează. Este un cuvânt care a adus multă mângâiere multor oameni de-a lungul multor veacuri.

În același timp, este un text bogat, cu multe straturi, cu multe nuanțe și cu multe ramificații. Este o rugăciune care ne vorbește despre Hristos, dar, în același timp, este o rugăciune care a fost rostită de Hristos. În cele din urmă, la fel ca întreaga Scriptură, și psalmul acesta are menirea de a ne îndrepta privirile înspre El.

Textul psalmului, atmosfera acestuia, respiră tihnă, odihnă, așa că nu ne vom grăbi, ci vom zăbovi pe marginea lui întreaga săptămână, cu nădejdea că vom găsi, încă o dată, hrană îmbelșugată și pace. Astăzi, o scurtă introducere în lumea psalmului.

Nu este acesta singurul loc din cartea Psalmilor sau VT unde Domnul este înfățișat ca păstor (vezi, de pildă, Psalmul 77:20, 78:52, 80:1). În general însă, Cartea psalmilor, dar și VT în general folosește imagini mai puternice și, adeseori, impersonale, pentru a descrie cine este Dumnezeu pentru poporul Lui. Putem privi, de pildă, în Psalmul 18:1-2 unde Dumnezeu este descris ca fiind: „Tăria/ Stânca/ Cetățuia/ Izbăvitor/ Stâncă/ Scut/ Întăritură.” Imaginile folosite de împăratul David în Psalmul 18 aduc încurajare și stabilitate inimilor noastre și totuși, imaginea păstorului care își călăuzește oaia este parcă mai caldă și pătrunde mai adânc în inimile noastre. Aceasta cu atât mai mult cu cât psalmul acesta este unul profund personal. În contextele pomenite mai sus, Domnul este păstorul poporului Său, dar aici este vorba despre căldura relației personale: „Domnul este păstorul meu.”

Să mai observăm că întregul psalm este încapsulat în primul verset. Practic, tot ceea ce urmează este o detaliere o descriere a acestuia. „Domnul este Păstorul Meu!”, afirmă David. Ca urmare a acestui fapt, „Nu voi duce lipsă de nimic!”

Comentatorii au observat că o oaie are trei nevoie fundamentale:

În primul rând, nevoia de hrană și de apă, nevoie pe care păstorul o împlinește în v. 2: „El mă paște în pășuni verzi și mă duce la ape de odihnă.”

În al doilea rând, este nevoia de direcție, de călăuzire. Spre deosebire de alte animale, oaia nu are simțul orientării și se rătăcește foarte ușor. Despre această nevoie ne vorbește v. 3: „Îmi înviorează sufletul și mă povățuiește pe cărări drepte din pricina Numelui Său.”

În al treilea rând, nevoia de protecție, întrucât oaia este un animal foarte vulnerabil și nu are mijloace de apărare. Despre modul în care păstorul împlinește și această nevoie ne vorbește v. 4: „Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții, nu mă tem de niciun rău, căci Tu ești cu mine. Toiagul și nuiaua Ta mă mângâie.”

Abordarea se schimbă în ultimele două versete ale psalmului, unde metafora păstorului este lăsată în urmă și este înlocuită cu aceea a gazdei. Și în ultimele versete se păstrează tema hranei („Tu îmi întinzi masa” și „paharul meu este plin”, v. 5), dar și a protecției („În fața potrivnicilor mei”, v. 5). Ultimul verset vorbește despre trăinicia acestei relații binecuvântate. Promisiunile acestui psalm nu au de-a face doar cu o etapă a vieții, ci mă vor însoți „până la sfârșitul zilelor mele.”