Dacă în ultimii ani ați fost atenți la părinții cu copii mici, este posibil să fi observat ceva ce generațiile anterioare ar fi găsit profund derutant: o mamă sau un tată care se ghemuiește în fața copilului care face crize de furie și, în timp ce caută contactul vizual și menține un ton prietenos al vocii, spune ceva de genul acesta: “Știu că te simți trist și ai tot felul de emoții puternice. Este în regulă să simți aceste lucruri. Eu sunt chiar aici”. Câteva minute mai târziu, când te întorci înapoi pe același culoar, copilul încă cere furios prăjituri, iar părintele ghemuit încă spune același lucru.

Ați fost martor la “gentle parentingul” (cunoscut alternativ ca parenting “respectuos” sau “receptiv”). Este o școală de gândire făcută populară de influencerii de pe Instagram, cum ar fi Big Little Feelings (cuvintele părintelui din scenariul de mai sus au fost preluate dintr-un ghid Big Little Feelings pentru gestionarea crizelor de furie); podcasturi precum “Good Inside with Dr. Becky“; bloguri precum “Lucy at Home“; și conturi TikTok precum “thebennettgang”. În timp ce majoritatea părinților se întâlnesc cu gentle parentingul prin intermediul rețelelor de socializare, acesta are o latură mai academică. Dr. Becky (numele ei de familie, rar folosit, este Kennedy) are un doctorat în psihologie clinică la Universitatea Columbia. Mona Delahooke și Robin Einzig, ambele influențând vocile populare ale gentle parentingului, au, de asemenea, acreditări academice.

  Sugestii creative

Gentle parentingul este greu de definit într-o singură propoziție clară. Intrați în lumea acestuia și veți găsi, mai degrabă, o constelație de sugestii practice conexe decât o teorie unificată majoră. Unele dintre sfaturile practice sunt extrem de pătrunzătoare:

• În loc să dați o instrucțiune care poate duce la confruntare (“E timpul să părăsim locul de joacă!”), prezentați-i copilului dumneavoastră o alegere: “Vrei să părăsim locul de joacă în două sau în cinci minute?”.
• În loc să înrăutățiți atmosfera neplăcută dintre doi copii care se ceartă (“Ce se întâmplă aici?! Cine a început?!”), dezamorsați tensiunea prin joc: “Nu sunt destui roboți în camera asta . Cine vrea să fie un robot cu mine?”.
• În loc să luați brusc suzeta unui copil cu o atitudine sumbră, stabiliți o zi în calendar în care Zâna Suzi vine să o colecteze. Puneți-l pe copil să pună suzeta pe pragul ușii de la intrare într-un plic. Apoi, mai târziu, copilul va găsi pe pragul ușii un cadou împachetat acoperit de confetti.

Îmi plac aceste sugestii și îmi place principiul general de a fi conștient de sentimentele copiilor și de a căuta modalități creative de a evita să le călcăm în picioare în mod inutil. Dacă educația blândă a copiilor ar fi fost doar un moodboard pentru rezolvarea dificultăților parentale în moduri nonconflictuale, nu aș avea nimic de spus împotriva ei. Dar când sapi mai adânc în conceptele care stau la baza acestuia, găsești cel puțin două care se opun învățăturii Bibliei despre creșterea copiilor.

Două concepte nebiblice

Primul concept nebiblic este că un comportament rău (termenul folosit în gentle parenting este “comportament provocator”) este cauzat de sentimente produse de factori de mediu, externi. Atunci când părinții răspund negativ la un comportament provocator – așa cum spune teoria – stresul asupra copilului se înrăutățește, ceea ce duce la escaladarea și perpetuarea comportamentului. Dacă, dimpotrivă, părinții validează sentimentele, ei le oferă copiilor un spațiu emoțional și fiziologic în care se pot inspira din propria bunătate pentru a-și regla comportamentul, construindu-și încet-încet reziliența.

“Cred cu adevărat că suntem cu toții buni în interiorul nostru”, scrie Dr. Becky în cartea sa, Good Inside. “Când ești încrezător în bunătatea copilului tău, crezi în capacitatea lui de a se comporta ‘bine’ și de a face ceea ce trebuie.”

Cum se aplică acest concept în practică? Un exemplu este răspunsul sugerat de Dr. Becky unui copil care tocmai a spus o minciună despre răsturnarea turnului de cuburi al fratelui său: “Ei bine, dacă cineva, nu tu, ci cineva a răsturnat un turn… cred că aș înțelege. Este greu să ai un frate. Să împarți este greu.”

Problema cu această abordare este că nu înțelege – și aici intervine o frază pe care nu o veți găsi într-un curs de gentle parenting – caracterul păcătos al păcatului. Potrivit lui Isus, nu suntem buni în interiorul nostru (Marcu 7:21-23); potrivit lui Pavel, chiar dacă ne-am dat seama de diferența dintre bine și rău și chiar dacă dorim cu adevărat să facem ceea ce este bine, suntem în mod natural predispuși să nu facem acest lucru (Romani 7:19) din cauza rebeliunii noastre înrădăcinate. Optimismul părinților din gentle parenting cu privire la ființele umane este incompatibil cu realismul Scripturii.

Al doilea concept nebiblic este acela că recompensele și pedepsele modifică doar comportamentul de suprafață, fără a aborda sentimentele interioare. Se pare că există mai multe opinii aici, cu câteva voci blânde de părinți care recunosc nevoia de consecințe. Dar, în general, gentle parenting disprețuiește recompensele și pedepsele, etichetându-le drept instrumente discreditate ale parentingului tradițional.

Creștinii ar trebui să împărtășească obiectivul gentle parentingului de a influența sentimentele interioare, pe care l-am putea numi păstorirea inimii copilului. Cu toate acestea, dintr-o perspectivă biblică – și este greu de supraestimat importanța acestui aspect – recompensele și pedepsele sunt o parte vitală a acestei păstoriri.

S-ar putea spune multe despre recompense (dacă există o problemă cu acestea, ar trebui să-i spunem și lui Dumnezeu), dar restul acestui articol se va concentra pe locul pedepsei în educația biblică.

Iertați în ceruri, pedepsiți pe pământ

Creștinii sunt atât de obișnuiți să audă vestea bună a iertării păcatelor, încât orice discuție despre pedeapsă poate părea deplasată. Când Isus a murit pe cruce, a luat asupra sa păcatul nostru și a golit paharul mâniei lui Dumnezeu până la fund. Cei care se încred în El nu se mai confruntă cu nicio condamnare divină în relația lor cu Dumnezeu (Rom. 8:1).

Dar asta nu înseamnă că am fost eliberați de orice pedeapsă în lumea lui Dumnezeu. Dumnezeu este suveran peste circumstanțele noastre pământești și le poate folosi cu dragoste pentru a ne pedepsi astfel încât să învățăm greșeala căilor noastre (Prov. 3:11-12).

Mai mult, dacă faptele noastre merită o pedeapsă civilă, Dumnezeu aprobă atunci când acea pedeapsă este administrată în mod corespunzător. Pavel îl descrie pe cel care are autoritate ca fiind “slujitorul lui Dumnezeu” (Rom. 13:3-4) și le spune creștinilor: “Dar, dacă faci răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune şi să pedepsească pe cel ce face rău.”. În mod similar, Petru îi îndeamnă pe creștini să se supună dregătorilor “ca unii care sunt trimişi de el să pedepsească pe făcătorii de rele” (1 Pet. 2:14). Nici Pavel, nici Petru nu consideră că creștinii au o legitimație de scăpare de închisoare dată de Dumnezeu.

Ceea ce este valabil pentru creștinul din societate este valabil și pentru copilul dintr-un cămin creștin. După cum vom vedea din dovezile biblice, greșelile grave comise de copii trebuie pedepsite, iar Dumnezeu a dat această responsabilitate părinților. Cu siguranță că nu pledez pentru abuz. Pedeapsa excesivă și sadică este o pervertire grotescă a disciplinei dumnezeiești. Dar folosirea abuzivă nu ar trebui să împiedice folosirea corectă. Prezența unor șoferi periculoși pe șosele nu ar trebui să însemne interzicerea tuturor șoferilor, iar existența unor părinți abuzivi nu ar trebui să îi împiedice pe alți părinți să folosească pedeapsa în mod corect.

Disciplina și pedeapsa în Biblie

Toți părinții care cred în Biblie pot fi de acord că “disciplina” ar trebui să fie o caracteristică a educației noastre parentale (vezi Efeseni 6:4). Cuvântul englezesc “disciplină” poate să nu ne aducă neapărat în minte pedeapsa, mai ales dacă disciplina este definită ca “instruire”. Dar Scriptura nu a fost scrisă în limba engleză, iar atunci când studiem semnificația cuvintelor relevante din ebraică și greacă, vedem că pedeapsa este o parte fundamentală din înțelegerea biblică a disciplinei.

În Vechiul Testament, cuvântul ebraic tradus prin “disciplină” este musar. Două exemple din Cartea Proverbelor arată cât de strâns asociat este musar cu pedeapsa. Proverbe 13:24 spune: “Cine cruţă nuiaua urăşte pe fiul său, dar cine-l iubeşte, îl pedepseşte [musar] îndată.” Aici musar este folosit ca termen paralel pentru “nuia”, care simbolizează o pedeapsă dureroasă. Proverbe 22:15 este similar, spunând: “Nebunia este lipită de inima copilului, dar nuiaua certării [musar] o va dezlipi de el”.

Când Vechiul Testament a fost tradus pentru prima dată în greacă, traducătorii au folosit aproape întotdeauna paideia ca echivalent grecesc pentru musar. Acest lucru arată că, înainte și în jurul timpului lui Hristos, paideia (care este cuvântul Noului Testament pentru disciplină) și musar se refereau la concepte similare. Un exemplu deosebit de semnificativ este Isaia 53:5, unde cuvântul tradus prin “pedeapsă” în versetul “pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El” este musar în ebraică și paideia în traducerea greacă veche.

Revenind la Noul Testament, în Luca 23:16 și Luca 23:22, Pilat spune de două ori despre Isus: “Eu deci, după ce voi pune să-L bată [forma verbală a paideia], îi voi da drumul”. Pilat are aproape sigur în vedere biciuirea: în Evanghelia după Ioan, el pune ca Isus să fie biciuit și apoi îl prezintă mulțimii în încercarea de a obține eliberarea sa (Ioan 19:1-6). Folosirea de către Pilat a paideia ca o alternativă politicoasă pentru biciuire dezvăluie un aspect al semnificației lui în lumea Noului Testament.

În Efeseni 6:4, Pavel le poruncește taților să își crească copiii în “mustrarea [paideia] și învățătura Domnului”. Înțelegerea lui Pavel cu privire la paideia încorporează pedeapsa: în 1 Timotei 1:20, el spune despre Imeneu și Alexandru: “i-am dat pe mâna Satanei ca să se învețe [forma verbală pasivă a paideia] să nu hulească”. Majoritatea comentatorilor sunt de acord că Pavel vorbește despre excomunicare, cea mai severă pedeapsă a bisericii pentru păcat. Folosirea de către Pavel a formei verbale paideia în acel verset arată că pedeapsa este necesară pentru disciplinarea lui Imeneu și Alexandru.

Evaluarea dovezilor biblice

Ideea aici nu este că disciplina biblică este o pedeapsă. În 2 Timotei 3:16, Pavel descrie Scriptura ca fiind “de folos… să dea înțelepciune în neprihănire”; cuvântul tradus prin “a da înțelepciune” este paideia și, în mod evident, ar fi greșit să încercăm să îl traducem prin “pedeapsă”. În schimb, ideea este că pedeapsa face parte din disciplina biblică, un element esențial în setul de unelte disciplinare. Definiția disciplinării dată de cercetătorul biblic William L. Lane surprinde toate fațetele sale diferite: “Conceptul biblic de disciplină (paideia) combină nuanțele de pregătire, instruire și îndrumare fermă cu cele de mustrare, corecție și pedeapsă”.

Din punctul de vedere al Bibliei, este imposibil să formezi caracterul unui copil fără să demonstrezi gravitatea faptelor rele prin pedeapsa retributivă. Cuvintele nu sunt suficiente, pentru că sunt atât de ușor de ignorat (vezi Prov. 29:19). Pedeapsa dureroasă, administrată de părinți iubitori, transmite mesajul. Îmi amintesc clar că mă gândeam, odată, când tatăl meu mă disciplina: “O, ceea ce am făcut trebuie să fi fost într-adevăr greșit.”

Se poate spune că Biblia nu impune pedeapsa fizică, deoarece “nuiaua” poate fi văzută ca un simbol. Dar dacă “nuiaua” este un simbol, este cu siguranță un simbol al pedepsei dureroase – genul de pedeapsă pe care un copil o va înregistra ca pedeapsă. Părinții iubitori sunt obligați din punct de vedere biblic să se folosească de nuia (Prov. 13:24), iar pedeapsa fizică este o modalitate de a îndeplini această cerință. (Trebuie să se precizeze clar că nu există niciun fel de justificare biblică pentru folosirea pedepsei fizice în ucenicia adulților).

Alternativele la pedeapsa fizică pe care un copil le va recunoaște ca fiind o pedeapsă dureroasă variază de la un copil la altul. Îmi amintesc de o vacanță în familie când mi s-a interzis să înot o zi întreagă. Fusesem avertizat corespunzător și am meritat pedeapsa. După cum vă puteți da seama, nu am uitat-o niciodată, pentru că, Doamne, ce a durut.

Creștinii nu au libertatea să ia o seringă și să extragă și să îndepărteze o parte din sensul cuvintelor biblice. Instruirea și pedeapsa sunt amestecate în conceptul biblic de disciplină, iar ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă.

Implicații dincolo de copilul tău

Într-o zi, la un loc de joacă din New York City, când fiul meu Solly avea aproximativ 2 ani, un băiat mai mare și-a înfipt dinții în umărul lui Solly. În timp ce Solly se plângea, mama băiatului, îngrozită și scuzându-se mereu, și-a luat fiul din parc și a mers acasa.

Nu știu dacă acea mamă practica gentle parenting – e posibil să-și fi pedepsit fiul când au ajuns acasă. Și nu îi judec modul de parenting, deoarece chiar și cei mai bine educați copii se pot comporta uneori rău. Ideea poveștii este că copiii nu funcționează în vid. Comportamentul lor îi afectează pe alții și, pe măsură ce cresc, comportamentul lor va afecta tot mai mulți oameni.

În Cartea Proverbelor, nebunia este un comportament nesocotit (Prov. 14:16), iar nebunul este o amenințare pentru toată lumea (Prov. 17:12). Așadar, când Biblia spune că “nebunia este lipită de inima copilului” (Prov. 22:15), nu vorbește despre copilăriile copiilor. Pentru binele copilului și al tuturor celor afectați de comportamentul prezent și viitor al acelui copil, nebunia trebuie alungată. Modalitatea biblică de a face acest lucru este prin folosirea cu dragoste a pedepsei.

Dacă nebunia unui copil rămâne, aceasta va produce rezultate dăunătoare, iar Biblia spune că nebunia va rămâne fără folosirea nuielii disciplinei. Dacă vrem să producem copii blânzi, vom avea nevoie de mai mult decât de metode blânde – vom avea nevoie de metode biblice.

Bernard N. Howard, The Gospel Coalition