În primii ani de lucrare pastorală, trăiam mereu cu așteptarea că greutățile se vor sfârși, ca să îmi pot vedea în liniște și pace de treabă. Într-adevăr, după o vreme, lucrurile se linișteau, dar intervenea mereu o problemă: noi necazuri luau locul, neîntârziat, celor care tocmai trecuseră. Abia mai târziu am înțeles că acestea nu se sfârșesc niciodată. Evident, chestiunea cu acceptatul este mult mai delicată. În același timp, sunt sigur că ceea ce spun aici nu e valabil doar pentru viața mea și nu are de-a face doar cu lucrarea pastorală.
Cu gândul acesta ne întoarcem, mai întâi, la Neemia 6, unul dintre textele citite azi. Face Neemia lucrarea lui Dumnezeu, sub călăuzirea și binecuvântarea Lui? Categoric! Cu toate acestea o face în mijlocul piedicilor și uneltirilor. „Sanbalat, Tobia, Gheșem Arabul și ceilalți vrăjmași” (v. 1) caută să îl intimideze pe Neemia, în speranța că inducându-i o stare de panică, îl vor face să ia măsuri greșite și îi vor submina reputația (v. 12-13). Nu a fost vorba despre un scurt episod, ci despre o situație prelungită: „În vremea aceea, erau unii fruntași din Iudeea, care trimiteau deseori scrisori lui Tobia și primeau și ei scrisori de la el. (…) Vorbeau bine de el chiar în fața mea și-i spuneau cuvintele mele. Tobia trimitea scrisori ca să mă înfricoșeze” (v. 17-19).
În această situație nu este vorba despre violență fizică, ci despre o intensă presiune psihologică, creată prin manipulare, minciună și confuzie. Uneori aceasta e mai greu de îndurat decât loviturile de natură fizică. De cele mai multe ori însă, acestea apar împreună. Chiar și în cazul lui Neemia, există o perioadă când, pe lângă mistrie, lucrătorii trebuie să țină în mână și sabia.
Să trecem însă la un alt text citit azi: Faptele Apostolilor 16. Aici îl întâlnim pe apostolul Pavel, alături de Sila, implicați în evanghelizarea Europei, la Filipi. Prima parte a textului subliniază că misiunea este făcută sub călăuzirea directă și clară a lui Dumnezeu. Și totuși, suferința apare și este intensă: „După ce le-au dat multe lovituri, i-au aruncat în temniță și au dat în grijă temnicerului să-i păzească bine. Temnicerul, ca unul care primise o astfel de poruncă, i-a aruncat în temnița dinăuntru și le-a băgat picioarele-n butuci” (v. 23-24).
Să privim câteva clipe și la textul din Evanghelia după Matei 16. Aici, prin revelația primită de sus, apostolul Petru declară, în numele celor doisprezece ucenici, identitatea Învățătorului lor: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu!” (v. 16). Ce ar putea să urmeze de-acum încolo? Cu ce poate fi asociată această identitate decât cu slava și puterea? Așa gândeau ucenicii și așa gândim și noi. Tocmai din această pricină, ceea ce urmează este de-a dreptul șocant: „De atunci încolo, Isus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoților celor mai de seamă și din partea cărturarilor; că are să fie omorât…” (v. 21).
Lucrarea pe care Domnul a făcut-o pentru noi a avut în centrul ei crucea. Lucrarea pe care noi o facem pentru El și în Numele Lui are în centrul ei… tot crucea. Ce trist, am fi tentați să spunem! Dar nu, nu e trist, iar aceasta datorită finalului. Nu degeaba spunea Eclesiastul că e mai bun sfârșitul unui lucru. Care este acest final? Privește la ultimul cuvânt din Matei 16:21. Lucrarea și, în cele din urmă, viața noastră, nu pot fi înțelese decât în lumina acestuia.
P. S. Este foarte important să notăm, în fiecare dintre cele trei situații, atitudinea celor în cauză în fața loviturilor primite. Aceasta ar depăși însă cu mult spațiul acestei meditații.
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter