Eseu despre experiența morții!

Această carte e puțin mai groasă decât un vocabular, dar este atât de profundă! Autorul, Paul Ludwing Landsberg, s-a născut într-o familie de evrei și a fost vânat și capturat de Gestapo, sfârșind în lagărul Oranienburg. Înainte de a fi capturat, a luat Franța la pedalat pe bicicletă, din oraș în oraș, pentru a-și găsi soția, Madeleine, luată captivă de naziști, dar și pentru a evita arestarea sa… și, după lungi căutări, a găsit-o! A fost arestat în martie 1943 pentru că se alăturase unui grup militar anti-nazist, dar și pentru originile sale evreiești. A murit pe 2 aprilie 1944 în lagărul Oranienburg, în apropiere de Berlin. A scris acest eseu ca o meditație la moartea tatălui său și la cea a filosofului Max Scheler, unul dintre foștii săi profesori.

La începutul eseului său, Landsberg observă că sunt două mari categorii de ființe omenești care par să ignore moartea: copiii și oamenii primitivi. La popoarele primitive conștientizarea morții e strâns legată de definirea individului în cadrul clanului. Autorul susține că nu conștiința morții individuale devine mai intensă, ci mai ales amenințarea însăși a acestei morți, atunci când individual actualizează un conținut propriu numai lui, care depășește limitele clanului, ale regenerării clanului. Acest moment generează un element susceptibil să fie amenințat de o adevărată dispariție, adică de moartea individuală. Astfel, epocile bogate în individualitatea ieșită din comun sunt în același timp obsedate de gândul morții. Landsberg oferă două exemple: antichitatea târzie, cu destrămarea cetăților antice și apariția unui nou grad de individualitate; Renașterea și Reforma, comunitatea medievală se destramă și aduce din nou o omenire foarte individualizată. Așa se explică, în primul caz, apariția misterelor, a sectelor filosofice, a pregătirii creștinismului. În al doilea caz regăsim o epocă a dansurilor macabre, a reprezentărilor crude a lui Hristos pe cruce sau în mormânt, dorința omului e a se ști iertat în momentul morții.

Landsberg susține că putem cunoaște moartea ca un viitor imanent al propriei noastre vieți, dar și ca moarte a celuilalt la care asistăm. El surprinde reacția noastră în fața unui trup care suferă în apropierea iminentă a morții: ne identificăm cu el, iar în clipa când ființa vie ne părăsește trăim experiența „absenței misterioase a persoanei spirituale”. Identificarea dureroasă dispare, fiind înlocuită de o ușurare pentru ca apoi să ne simțim parte a unei alte dureri, una stranie și rece a morții consumate. Moartea este astfel absența prezentă, în timp ce mortul este prezența absentă.

Dimensiunea spirituală și relaționarea cu Dumnezeu nu lipsește din ecuația lui Landsberg. Moartea este strâns legată de infidelitatea omului. Numai Dumnezeu este fidel, pentru că numai Dumnezeu nu moare: „moartea e rodul unei infidelități voluntare care așază lumea întreagă în starea ei de infidelitate ontologică pe care o reprezintă mortalitatea ei” (p. 31). Moartea pare introdusă dintr-o altă sferă, din afara existenței noastre, din moment ce împlinirea existenței personale nu coincide cu moartea, așa cum în mituri eroii își află moartea chiar în momentul atingerii perfecțiunii personale. Autorul citează din experiența lui Augustin, trăită la moartea unui prieten, experiență care generează o stare fără ieșire, „până când îl va găsi pe Dumnezeu pe care-L numește nădejdea mea” (p. 48).

Pentru Landsberg, omul se împărtășește cu adevărat din veșnicia persoanei divine abia dincolo de moarte, moartea devenind ea însăși o naștere superioară vieții empirice: „Dacă există o viață care este într-adevăr moarte, există o moarte care este într-adevăr Viață” (p. 75).

Partea finală a eseului prezintă experiențele mistice, numite extaze, trăite de Tereza de Avila. Autorul susține că sufletele mistice au o dragoste față de moarte care decurge dintr-o experiență trăită, una asemănătoare morții: anticiparea morții în stările de extaz. Tereza, în aceste experiențe (extaze), încerca mai întâi o durere inexprimabilă care era apoi urmată de o nemăsurată împlinire. Landsberg consideră că primul moment corespunde sau e asemănător cu despărțirea sufletului de trup, în timp ce al doilea, clipa de calm, e analog prezenței lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, primul moment e „amărăciunea morții”, iar celălalt „anunță viața veșnică”.

Concluzia lui Landsberg e că omul nu poate iubi moartea de dragul morții, o poate iubi doar pentru că e transformată într-o stare care nu mai e moarte: „adevărata dragoste de moarte nu poate fi decât o formă a dragostei de Dumnezeu”.

Întruparea lui Hristos pe care o vom celebra în câteva zile e un triumf asupra morții. Cristos făgăduiește o naștere căruia nu-i mai poate urma nici o moarte. Creștinismul este, așa cum afirmă și Landsberg, „afirmația supremă a Vieții biruitoare”.