Firea românilor!

Firea românilor – volum coordonat de Daniel Barbu. București: Nemira, 2000, 206 pagini.

Astăzi este Ziua națională a României și putem reflecta la „firea” românilor! Dar putem vorbi de trăsături colective de caracter la un popor, de o „fire” națională? După cum recunoaște și Daniel Barbu, popoarele nu pot avea o fire comună, dincolo de cea individuală. Totuși volumul său adună mărturii și comentarii ale unor călători străini în țările române între anii 1502-1764, de diferite etnii și confesiuni. Ele au menirea de a ne adresa o întrebare: care sunt motivele pentru care există un conflict între autoportretul pe care și-l fac de regulă românii și modul în care portretul e conturat de cei din alte popoare?

În cele 33 de mărturii externe prezentate se observă un numitor comun: infidelitate maritală și divorț, hoție și nerespectarea legilor, beție, incultură biblică (chiar și printre preoți), creștini cu numele, aroganță spirituală și lenevie. Aprecierile pozitive țin de ospitalitate și de vitejie. O parte din aceste descrieri se regăsesc și la Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae (1714), prezentată ca o anexă ce confirmă mărturiile externe.

În prima parte a cărții, „Etica ortodoxă și spiritul românesc”, Daniel Barbu surprinde mai multe trăsături generale ale națiunii române, specifice intervalului dintre sec. al XVI-lea și al XVIII-lea. Munca agrară era barometrul care evalua bogăția cinstită și realizările domnitorului. Astfel, calamitățile naturale sunt răsplata directă a păcatului personal sau colectiv, iar recoltele bogate făceau să fie uitate cruzimea războaielor și impozitele aspre. Principele bun e cel a cărui domnie a fost marcată de un lung șir de recolte bogate. Bogăția care nu e dată de rodul pământului este nedreaptă, adunată pe munca celorlalți, nu respectă „darul timpului natural”. Bogăția e un împrumut divin menit să fie restituit cu dobânzi spirituale precum ridicarea de biserici, ajutorarea clerului sau a sărmanilor. Munca câmpului e singura activitate dreaptă, e supusă voinței divine și respectă ciclul natural.

Prin politica iertării, mila și voința domnitorului erau mai puternice decât legea sau principiile justiției. Nicio faptă, oricât de gravă ar fi, nu compromite irevocabil și nu atrage excluderea din viața publică sau din accesul la funcții ce presupun responsabilități și dregătorii: „vreme de aproape șase veacuri, în ochii românilor legea a fost personalizată, însuflețită, întrupată în figura principelui” (p. 55). Dreptatea e identică cu voia celui mai mare, a domnului.

Burghezia de sutană surprinde „creștinismul sec” al românilor și aspirația spre cler pentru parvenire socială. Autorul citează pe Antim Ivireanul, mitropolit al Țării Românești, care afirmă că în biserică, „vorbim și râdem și facem cu ochiul unul altuia mai rău decât pe la cârciume”, iar pioșenia e descrisă astfel: „ce neam înjură ca noi de lege, de cruce, de cuminecătură, de comândare, de lumânare, de suflet, de mormânt…, și de toate tainele sfintei biserici”. Cârciuma face concurență Bisericii, ca loc de formare a atitudinii colective. În Principate, seminarele teologice apar târziu, la începutul sec. al XIX-lea, astfel că instruirea preoților nu depășea în 1710, prin conținut, nivelul catehismelor baroce destinate copiilor. Clerul rural știa uneori să citească, foarte rar să și scrie.

Etica umanității în societatea medievală românească era lipsită de tema Judecății finale. A aparține Bisericii înseamnă a fi deja un cetățean al cerului. Fațadele pictate ale unor biserici moldovenești din sec. al XVI-lea distribuie în iad categorii etnice (tătari, turci, evrei, armeni), criteriul judecății nu e păcatul, ci credința, o credință ca încadrare socială, colectivă, nu ca angajament sau destin individual. Fiecare are soarta meritată de comunitatea căruia îi aparține. Se remarcă astfel o întârziere de 500 de ani, cu consecințe uriașe, a unei escatologii individuale. Ea se va regăsi în premieră la diaconul Coresi în 1581, în Evanghelia cu învățătură, datorită orientării sale protestante.

Legea românească sau etica națiunii are în substrat mai mult practici liturgice și mai puțin credința în Evanghelie. Creștinismul nu e gândit de români în termeni de persoană sau de comunitate, ci în termeni de națiune: „… românilor nu trebuie să li se predice Evanghelia, pentru că spre deosebire de majoritatea popoarelor lumii, ei o cunosc de două mii de ani!” (p. 112). Biserica și statul se includ reciproc, ca două entități cu neputință de izolat una de cealaltă, nici măcar în epoca totalitarismului. Preotul e funcționarul statului, salarizat din venit public, un bugetar prea puțin dispus să conteste autoritatea sau competența statului. Daniel Barbu face o afirmație cutezătoare: „Ortodoxia românească este mai mult o tradiție fără credință decât o tradiție a credinței…, mai puțin o credință personală, cât o lege organică chemată să organizeze și să guverneze corpul politic al națiunii” (pp. 121-122).

Printre observațiile surprinse de Mihaela Czobor-Lupp în eseul său, merită menționată „viața între fertilitatea naturii și eternitatea ritualului sau fuga de timp”. Mereu nemulțumiți, românii percep prezentul ca un vehicul care poartă de la o clipă la alta, iar viitorul, datorită lipsei de scop, e o veșnică amânare. Din această perspectivă timpul e o dimensiune utopică: „realitatea nu este ceea ce a devenit…, ceea ce s-a actualizat, ci ceea ce ar fi putut să fie, ceea ce ar fi putut să se întâmple, cu singura condiție ca lucrurile să fi suferit o schimbare” (p. 140). Suspendarea în potențialitate este astfel sintagma care definește firea românilor. Revolta împotriva neputinței istorice nu este doar o lamentare, ci și un imbold spre ridicarea deasupra celorlalți.

În reflectările sale asupra naționalismului românesc creionat de călătorii străini, Cristian Preda remarcă o dublă absență a legilor: a celor scrise, și a nesupunerii românilor față de vreo normă. Astfel se explică faptul că domnitorul își urmează bunul plac iar populația nu răspunde decât prin forță, la constrângere pentru a-și onora făgăduințele. Gustul gloriei e mai tare decât teama de moarte, iar această vanitate maximă are ca sursă ignoranța religioasă. Preda remarcă și el incultura biblică printre români, păcatele fiind „necunoscute”, iar celelalte religii creștine disprețuite. El citează pe Marco Bandini, „românii impun drept adevăr divin basme băbești”, pentru a susține că societatea românească preferă cuvântului divin ostentația postului și basmele băbești. Este ciudat că observațiile călătorilor străini vis-a-vis de vicii sunt uitate de A. C. Popovici, unul dintre cei mai interesanți scriitori politici la începutul sec. al XX-lea. Contrastul creionat de Popovici readuce pe tapet întrebarea de la început: care sunt motivele pentru care există un conflict între autoportretul pe care și-l fac de regulă românii și modul în care portretul e conturat de cei din alte popoare? Preda conclude că „naționalistul” vede cu totul altceva față de cei străini. Naționalismul rigid poate reconstrui chiar și istoria, istorie pe care nu o citește sau studiază, ci o inventează!

În eseul final al cărții, Alexandra Ionescu afirmă că pentru români sentimentele care înconjoară politica și puterea sunt fie cele de frustrare sau revoltă, fie cele de automulțumire și intangibilitate. Referitor la comunism, românii nu par să fie purtătorii unei traume colective! Chiar dacă comunismul a eșuat, el și-a datorat existența „unui ideal de egalitate care, în sine, își păstrează încă atracția…” (p. 185). Există o absență sau o inconsistență a binelui comun, o incapacitate de a da un conținut democratic acestei noțiuni de bine comun!

Revenind la întrebare, „de ce românii nu-și portretizează firea așa cum le-o descriu străinii?”, cred că un răspuns simplu e dat de adevărul Scripturii: ne naștem cu o fire păcătoasă și oarbă, incapabilă să-și vadă ticăloșia până când nu-și cunoaște cu adevărat Mântuitorul!