Lăudați pe Domnul! Psalmul 150

Lăudați pe Domnul!

Lăudați pe Dumnezeu în Locașul Lui cel Sfânt,

Lăudați-L în întinderea cerului, unde se arată puterea Lui!

Lăudați-L pentru isprăvile Lui cele mari,

Lăudați-L după mărimea Lui nemărginită!

Lăudați-L cu sunet de trâmbiță,

Lăudați-L cu alăuta și harpa!

Lăudați-L cu timpane și cu jocuri,

Lăudați-L cântând cu instrumente cu coarde și cu cavalul!

Lăudați-L cu chimvale sunătoare,

Lăudați-L cu chimvale zăngănitoare!

Tot ce are suflare să laude pe Domnul!

Lăudați pe Domnul!

Nu există religie în lume care să pună atît de mult accentul pe cîntul comun precum creștinii. Cîntă în familie (cîntau!), cîntă în spațiul liturgic, au cîntat în circul roman, pe cînd erau dați la fiare, au cîntat pe rug, pe roată, în spînzurători. Cîntă de bucurie și de jale, cîntă doinit sau imnuri. Regină a cîntării comune bisericești este Lauda! Imnurile de laudă la adresa lui Dumnezeu.

Psaltirea are un loc special în toate confesiunile creștine, iar din tot corpul psaltic Psalmul 150, ultimul psalm, este un fel de grand finale al tuturor imnurilor de pînă atunci.

Pe cît de important este locul cîntului în viața creștinilor, pe atît de multe dezbateri se pot naște de la muzica din spațiul sau din afara spațiului eclesial.

Se spune că dacă vrei să te cerți neapărat cu un prieten creștin trebuie să te apuci să discuți despre muzică. Imediat vor apărea tensiuni.

Dacă în bisericile tradiționale există anumite canoane care reglementează muzica liturgică, la evanghelici libertatea este neîngrădită. Fiecare cîntă cam cum îl taie capul, așa cum se și roagă, așa cum și teologisește, după principiul derivat în mod vulgar din mentalul reformatorilor radicali: ”eu și cu Dumnezeu formez majoritatea!”. În muzică asta se traduce: ”nu-i frumos și bun ceea ce este frumos și bun, este frumos și bun ce-mi place mie!”

Ar exista oare un cadru minim la care să ne raportăm, indiferent de preferințele noastre muzicale, de gusturi, de educație, de cultura muzicală acumulată?

Ca și în alte domenii ale vieții spirituale, există niște temeiuri nenegociabile și niște hotare clare între care să se desfășoare închinarea noastră înaintea lui Dumnezeu. De fapt Dumnezeu a trasat granițe și rînduieli chiar și celor mai apropiați prieteni ai Săi: ”Moise, descalță-te căci ești pe un pămînt sfînt!”. În prezența lui Dumnezeu se cer ajustări de vestimentație, gestică, atitudine și dispoziție. Iar dacă ”Dumnezeu locuiește în mijlocul laudelor Sale” și dacă ne-a promis că va fi cu noi pînă la sfîrșitul veacurilor, atunci cred că ar trebui să ne decupăm libertatea în Prezența Sa binecuvîntată.

Destinatarul. ”Lăudați pe Domnul!” Există tot felul de cîntece creștine. Unele dintre acestea descriu creația (”Frumos e cîmpul verde!”), exprimă sentimente de bucurie sau tristețe (”Singur, trist și părăsit nu vreau să mai fiu!”), altele sînt cu totul ambigue ca sens (”M-ai cuprins, m-ai îmbrățișat!”) și pot fi cîntate deopotrivă la vreun festival de muzică laică sau, dacă insistăm pe subtext, în biserică. Psalmul 150 ne îndreaptă privirile spre Receptorul prin excelență al laudelor noastre: Dumnezeu Însuși. El este cel vrednic de laudă, precum Îl laudă toată lumea cerească.

Direcția – dinspre Templul pămîntesc spre Templul ceresc. Dinspre spațiul construit de om spre cerurile întinse de Mîna Lui, de jos în sus, fără a survola prea mult creațiile noastre sau creația Sa căzută. În Liturghia catolică este un dialog între preot și coliturghisitori: ”Sursum corda! – Sus inimile” și răspunsul: ”Le avem la Tatăl!”. Deși în alți psalmi sînt evocați munții și dealurile care tresaltă înaintea Domnului, noaptea care vorbește zilei, soarele și luna, creația este doar o însoțitoare în cîntare, nu este sursă de inspirație și izvorîtoare a laudelor.

Dimensiunea. Orice lăudător drept-credincios și cu simț teologic, bine poziționat față de revelație, va constata imediat inadecvarea oricărei laude, oricît de iscusite va fi fost aceasta. (”Ca pana unui scriitor iscusit să-mi fie limba … ”). Cine poate descrie infinitul? Cine poate să ”Laude isprăvile Lui cele mari … ”. Le știm pe toate? Cele peste 70 de întrebări puse de Dumnezeu lui Iov ne aduc aminte de faptul că nici măcar creația nu I-o putem cunoaște; cum să Îl cunoaștem atît de mult încît să ”Îl lăudăm după mărimea Sa nemărginită”? Sarcina este imposibilă! Cînd citim aceste pretenții și ne gîndim la unele versuri repetate hipnotic și fără sens teologic, luăm seama la cea mai impresionantă dimensiune: distanța dintre Sfințenia lui Dumnezeu și corupția minții noastre. Acest soi de încercare ar trebui să ne ducă neapărat la smerenie.

Doctrina. Spre deosebire de cîntece, care pot evoca tablouri, narațiuni, sentimente, imnurile creștinilor au fost mijloace mnemonice de apropriere a docrinei și de transmitere a acesteia mai departe, din neam în neam, din generație în generație. Prin intermediul ”laudelor” s-au transmis crezurile, pentru care creștinii au devenit martiri. Doctrine au cîntat în Circul Roman, doctrine recită și acum în fața macetelor, nu sentimente, pentru că nimeni nu moare pentru sentimente fragile, ci pentru modul în care Îl mărturisim pe Mîntuitorul. A încerca să-L lauzi pe Dumnezeu pentru isprăvile Sale cele mari înseamnă o cunoaștere a istoriilor biblice, pentru că de acolo aflăm astfel de isprăvi. A-L lăuda pe Domnul după mărimea sa nemărginită presupune un act epistemic foarte ambițios. Se numește teologie și din acest parcurs rezultă doctrina pe care o cîntăm despre Dumnezeu. Dincolo de stil, gen și specie muzicală, dincolo de emisie și sunet, dincolo de tensiunea dintre muzică live și înregistrată, dincolo de relația dintre sunet neamplificat și prelucrat, testul ultim al oricărei încercări de laudă la adresa lui Dumnezeu rămîne ortodoxia conținutului.

Diversitatea.În toată cartea Psalmilor, dar mai ales aici, vedem pogorămîntul pe care Dumnezeu îl face față de oameni: dacă din punct de vedere teologic ne dă permisiunea de a ”participa semantic” la viața Treimii, cum spunea un teolog, din punct de vedere formal ne permite să ne exprimăm subtil sau cu volum, acut sau șoptit, prin alăută sau trîmbiță, cu harpa sau țambale, instrumente de percuție sau instrumente cu coarde. Finalul este o explozie a întregii biosfere, o explozie de viață: tot ce are suflare să laude pe Domnul.

De-a lungul vremii creștinii au rupt prietenii, s-au disprețuit, au intrat în conflicte și dezbateri estetice și teoretice, încercînd să stabilească limitele între care pot să-și exprime libertatea în Cristos și libertatea față de Treime în închinare.

Ne-am certa mai puțin pornind de la stiluri și genuri, dacă am realiza că în fond cu toții sîntem de acord asupra unor chestiuni întemeietoare pentru orice laudă: cu toții ne îndreptăm laudele spre un singur Destinatar (Dumnezeul Treimic! Unul dintre cele mai vechi imnuri creștine este chiar Trisaghionul – ”Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de Moarte!”), cei mai mulți dintre noi ne înțelegem inadecvarea atunci cînd ne privim în sus, la Cel de Sus și încercăm sarcina imposibilă de a ne păstra direcția și dimensiunea laudei, care trebuie să fie proporțională cu Infinitul. Cred că putem cădea de acord cu toții că, dincolo de exprimarea sentimentelor noastre, atestată în alte locuri și, deci, permisă de Dumnezeu, dincolo de aceste bociri sau tresăriri de veselie, structura de rezistență închinării noastre este teologia, care ar trebui să transpire în fiecare strofă. Și după toate acestea, începem să Îi cîntăm laudele noastre cît de performant putem și cît mai divers cu putință. Ajunge să ne uităm la un cîmp de flori ca să vedem cît de mult îi place lui Dumnezeu un anumit tip de diversitate.

Instrumentele enumerate în Psalmul 150 sînt aproape imposibil de adunat într-un ansamblu, dar în dreptul tuturor este îndemnul: lăudați-l cu … alămuri, lăută, harpă, instrumente de percuție, instrumente cu coarde ciupite, instrumente cu coarde lovite, frecate, instrumente de suflat din lemn … cu vocea și chiar cu suspinul. Tot ce are suflare este chemat și supus la laudă, de la ciripit la muget.

Marius Cruceru pentru Edictum Dei