Galateni: Evanghelia care nu se schimbă (2)

Astfel, în al doilea rând, îndepărtarea de Evanghelie însemnă îndepărtarea de Dumnezeul în care Evanghelia își are originea. Să reluăm Galateni 1:6: „Mă mir că treceți așa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos la o altă Evanghelie.” În lumina acestei afirmații, este imposibil ca cineva să fie nepăsător cu privire la conținutul Evangheliei în care crede, dar să susțină că este aproape de Dumnezeu. Cât se poate de simplu spus, îndepărtarea de Evanghelie înseamnă îndepărtarea de Dumnezeu. Lucrul acesta trebuie subliniat în zilele noastre în care se mizează tot mai mult pe o spiritualitate privată, iar oamenii afirmă tot mai des, „mi-ar plăcea să cred că…”, „îmi imaginez că Dumnezeu…”

Creștinismul afirmă că există o singură Evanghelie adevărată care ne arată Singura cale către Dumnezeu. Pe de o parte, creștinismul a fost și rămâne o religie inclusivistă. În biserică au fost primiți, încă de la început, cu același statut și aceleași privilegii, oameni de orice etnie și din orice categorie socială. Pe de altă parte, Creștinismul a fost și rămâne o religie exclusivistă, în sensul că afirmă un singur Dumnezeu și un singur Mântuitor, un singur Dumnezeu adevărat și o singură cale de a ajunge la El. Primii creștini s-ar fi scutit de multe necazuri și persecuții, dacă ar fi îmbrățișat pluralitatea lumii de lângă ei, dar nu au făcut-o! Dimpotrivă, iată ce afirma apostolul Petru în fața sinedriului, subliniind unicitatea Domnului Isus Hristos: „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un al Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți” (Faptele Apostolilor 4:12).

În al treilea rând, să observăm că îndepărtarea de Evanghelie se consumă nu doar atunci când sunt negate elemente esențiale ale acesteia, dar și atunci când la acestea se adaugă elemente străine, socotite ca esențiale. După cum se poate observa, citind epistola, în cazul galatenilor, era vorba despre tăierea împrejur. Cei familiarizați cu învățătura Noului Testament au auzit despre „iudaizatori”. Numele acestora provine de la practica cu care erau deprinși: aceștia mergeau pe urmele apostolului Pavel și învățau credincioșii că pentru a fi acceptați de Dumnezeu, trebuie să devină mai întâi iudei. Pentru că semnul cel mai clar al apartenenței la poporul ales era tăierea împrejur, aceștia susțineau că nu poți fi acceptat de Dumnezeu, plăcut înaintea Lui, dacă nu accepți acest semn. Subliniez: oamenii aceștia nu negau Evanghelia, dar adăugau acest element al tăierii împrejur. Nu doar că îl adăugau, dar îl transformau într-un element central al Evangheliei, condiționând în felul acesta mântuirea de această practică. Iată ce relatează și Luca, în Fapte 15:1: „Câțiva oameni, veniți din Iudeea, învățau pe frați și ziceau: „Dacă nu sunteți tăiați împrejur după obiceiul lui Moise, nu puți fi mântuiți.”

Apostolul Pavel nu tratează această adăugire ca un element neglijabil. El nu raționează cu lejeritate, spunând: „Bine că nu se scoate, nu contează dacă se mai adaugă…” Iată afirmațiile lui tranșante din Galateni 5:1-2: „Rămâneți dar tari și nu vă plecați iarăși sub jugul robiei. Iată, eu, Pavel, vă spun că, dacă vă veți tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi la nimic.” Opțiunile nu erau „și, și”, ci „sau, sau.” Este un aspect la care trebuie să veghem! Mereu va exista tendința să conferim valoare absolută părerilor și practicilor proprii și să le adăugăm, din proprie inițiativă, la esența Evangheliei. Facem lucrul acesta ori de câte ori afirmăm, precum iudaizatorii: „Nu poți fi mântuit, dacă…” Lista de elemente poate fi nesfârșită.

Și totuși, de ce ar fi atât de grav să adăugăm ceva? Care e miza? Ne-o spune apostolul în Galateni 5:4: „Voi care voiți să fiți socotiți neprihăniți prin lege, v-ați despărțit de Hristos, ați căzut din har.” De regulă, in viziunea noastră, căderea din har este strict asociată cu falimentele morale. Iată că apostolul Pavel o asociază cu adăugarea unei practici. Evident, trebuie să observăm că apostolul nu cheamă la dispreț față de lege, ci vorbește despre obiectul credinței noastre, al încrederii noastre, atunci când vine vorba despre mântuire, despre a fi plăcut înaintea lui Dumnezeu și acceptat de El. Obiectul credinței mântuitoare este Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și lucrarea pe care a făcut-o. Nimic mai mult, nimic mai puțin!

În încheiere, să notăm faptul că pe apostol îl mira nu doar „trecerea la o altă Evanghelie”, ci și faptul că acest lucru se consuma „atât de repede”. Nu e nevoie de mulți ani sau de mai multe generații, pentru compromiterea mesajului Evangheliei, pentru alunecarea în apostazie. Neglijența unei generații e suficientă.