Ratele de sinucidere au atins nivelul maxim înregistrat vreodată

Potrivit Associated Press, aproape 50.000 de persoane s-au sinucis anul trecut (în SUA), un record absolut în ceea ce privește numărul total de sinucideri și cea mai mare rată din aproape un secol. Deși, așa cum a remarcat un cercetător, există întotdeauna posibilitatea ca cifrele să fie în creștere din cauza unei mai bune raportări, acest lucru nu explică creșterea constantă a acestor cifre în ultimele două decenii. Ceva este defectuos, și noi suntem de vină.

De ce, în cea mai prosperă eră din istoria omenirii, atât de mulți cred că le-ar fi mai bine dacă ar muri? Cifrele despre sinucidere nu ne spun întreaga poveste. Pe lângă creșterea dramatică a deceselor legate de abuzul de substanțe, în special opioide, a deceselor legate de abuzul de alcool și de alte dependențe, precum și altor sinucideri, ne confruntăm cu o epidemie a ceea ce se numește “moarte din disperare”.

O parte din acest lucru ar putea fi rezultatul unui mediu cultural din ce în ce mai vitriolic. La urma urmei, este greu să fii plin de speranță atunci când toți țipă unii la alții. Studenții și elevii, în special, sunt victimele omniprezenței smartphone-urilor și a algoritmilor amorali ai acestora. Și, deși economia a cunoscut, în aceeași perioadă, o expansiune incredibilă, locuri precum Rust Belt oglindesc acum frustrările din interiorul orașelor, pe măsură ce industriile dispar împreună cu oportunitățile de muncă semnificativă.

Pe lângă aceste preocupări structurale, trăim, de asemenea, sub influența unor idei deosebit de distructive. Decenii la rândul, societatea a fost în mod constant lipsită de învățăturile pline de însemnătate care au dus la crearea ei, în special de cadrul religios care ne plasa viețile ca fiind parte a ceva mai mare. De multă vreme ne spunem nouă înșine că lucruri transcendente precum adevărul, frumusețea și bunătatea sunt imaginare și că nu suntem nimic mai mult decât materie în mișcare pe un “punct albastru” în derivă în spațiu.

Cele mai recente manifestări ale teoriei critice propovăduiesc dezgustul de sine ca unic mijloc de salvare, în timp ce, la capătul revoluției sexuale, identitățile noastre au fost dezrădăcinate, legate doar de ceea ce simțim și suntem dispuși să stabilim pentru noi. În acest proces, am creat o cultură a victimizării, în mare parte închipuită, și am poziționat-o ca scop al vieții.

Toate acestea reprezintă o rețetă puternică pentru instabilitate socială și individuală, dar asta nu e tot. Voci ale statului și mass-mediei au prezentat, în ultimii ani, sinuciderea ca fiind o alegere pozitivă, soluția finală la problemele vieții și expresia finală a autonomiei și, prin urmare, a demnității. Un număr tot mai mare de state americane, europene și națiunea canadiană au îmbrățișat și acum vând sinuciderea cetățenilor lor folosind limbajul “asistenței medicale”, deși ceea ce oferă nu este nici una, nici alta. Argumentat cu un limbaj al autonomiei și al evitării suferinței, rezultatul final este întotdeauna mai multă moarte. Făcând din aceasta o opțiune, am făcut ca sinuciderea să fie mai probabilă.

Toate acestea se răsfrâng mai ales asupra vecinilor și prietenilor noștri care se luptă cu bolile mintale. Într-o cultură distrusă și cuprinsă de lipsa scopului, acestor suflete rănite li se face un dublu rău. Dacă sperăm să îi împiedicăm pe vecinii noștri de la moartea timpurie, va trebui mai întâi să îi ajutăm să răspundă la întrebarea: ”Pentru ce să trăim?”. O viață fără sens va rămâne goală, indiferent cât de mult încercăm să o umplem cu prosperitate, statut, gadgeturi tehnologice, “autonomie”, alegere infinită și distragere a atenției.

Citându-l pe Toma de Aquino, o cultură din ce în ce mai seculară elimină orice convingere reală pe care o avem că este chiar posibil să “avem parte de bunătatea lui Dumnezeu”. Astfel, va fi nevoie de Biserică, atât ca instituție, cât și ca indivizi, pentru a ajunge la cei care suferă. Rămânând deschiși la propriile noastre dureri și lupte, le putem plasa într-un cadru mai larg de sens și speranță. Și creștinii se luptă cu disperarea, dar în același timp știu că aceasta nu va avea ultimul cuvânt. Hristos are, la fel și speranța.

John Stonestreet, Timothy D. Padgett – Breakpoint