Trei principii ale autorității

1. Principala responsabilitate pentru exercitarea autorității în cămin a fost atribuită bărbaților.

Nu este popular să reafirmăm conceptul biblic vechi de ani de zile conform căruia Dumnezeu îi face pe bărbați responsabili de conducerea familiilor lor. Cu toate acestea, așa interpretez eu Scripturile. 1 Timotei 3:4-5 spune: “să-şi chivernisească bine casa şi să-şi ţină copiii în supunere cu toată cuviinţa.”

Indiferent dacă pare a fi învechit sau nu, un bărbat creștin are obligația de a-și conduce familia în cea mai bună măsură a capacităților sale. Această responsabilitate nu justifică opresiunea cu pumnul de fier a copiilor sau ignorarea nevoilor și dorințelor unei femei, desigur. Dar se pare că Dumnezeu se așteaptă ca un bărbat să fie cel care are ultimul cuvânt în familia sa. La fel, el poartă o responsabilitate mai mare pentru rezultatul acelor decizii. Dacă familia sa a cumpărat prea multe lucruri pe credit, atunci criza financiară este în ultimă instanță vina lui. Dacă familia nu citește Biblia sau merge rar la biserică, Dumnezeu îl face pe bărbat vinovat. Dacă copiii sunt lipsiți de respect și neascultători, responsabilitatea principală revine tatălui… nu soției sale. (Nu-mi amintesc că soția lui Eli ar fi fost criticată pentru creșterea a doi fii răi; soțul ei a fost cel asupra căruia a căzut mânia lui Dumnezeu. Vezi 1 Samuel 3:13.)

Din această perspectivă, ce se întâmplă cu o familie atunci când liderul nu își face treaba? Consecințe similare pot fi observate într-o corporație al cărei președinte doar pretinde că conduce compania. Organizația se dezintegrează foarte rapid. Paralela cu familiile fără lideri este prea evidentă pentru a fi trecută cu vederea. În opinia mea, cea mai mare nevoie de azi este ca soții să înceapă să-și conducă familiile, în loc să-și investească toate resursele fizice și emoționale doar în obținerea de bani.

2. Copiii caută în mod natural autoritate la tații lor.

Când fiul meu Ryan avea cinci ani, m-a auzit vorbinde de copilăria mea.

“Tati, ai fost vreodată un băiețel?” a întrebat.

“Da, Ryan, am fost mai mic decât tine,” am răspuns.

“Ai fost vreodată un bebeluș?” a întrebat cu neîncredere.

“Da. Toată lumea este un bebeluș mic când se naște.”

Ryan părea confuz. Pur și simplu nu putea înțelege că tatăl său de 1,88 m și 86 de kilograme a fost cândva un bebeluș. S-a gândit un minut și apoi a spus: “Ai fost un tătic-bebeluș?”

Era imposibil pentru Ryan să și-l imagineze pe tatăl său fără aura de autoritate, chiar și dacă era un nou-născut. Sora lui în vârstă de nouă ani a avut o reacție similară prima dată când i-au fost arătate înregistrări video cu mine când aveam doar patru ani. Acolo pe ecran era un tânăr cu fața de copil, nevinovat, călare pe un cal. Danae a trebuit să fie asigurată că poza era cu mine, moment în care a exclamat: “Acest copil mă pedepsește?!”

Atât Danae, cât și Ryan și-au dezvăluit percepția despre mine, nu ca un bărbat căruia i s-a dat autoritate, ci ca un bărbat care este autoritate. Așa este natura copilăriei. Băieții și fetele se uită în mod obișnuit la tații lor, ale căror mărime, putere și voci mai grave semnifică conducere. De aceea, în ciuda numeroaselor excepții, profesorii de gen masculin pot să gestioneze disciplina în clasă mai ușor decât doamnele blânde cu voci feminine. (O profesoară odată mi-a spus că lupta pentru a-și controla clasa era ca și cum ar încerca să țină sub apă simultan treizeci și două mingi de ping-pong.)

De aceea, și mamele au nevoie de implicarea disciplinară a soților lor. Nu că un bărbat ar trebui să se ocupe de fiecare act de neascultare, dar el ar trebui să servească ca fundament pe care autoritatea parentală este construită. Mai mult, trebuie să fie clar pentru copii că tata este de acord cu politica mamei și că o va apăra în cazurile de răzvrătire. Referindu-ne din nou la 1 Timotei, asta înseamnă că un tată “ştie să-şi cârmuiască bine casa lui.”

3. Autoritatea va fi testată.

Înrădăcinată adânc în temperamentul uman este o voință proprie care respinge autoritatea externă. Acest spirit de răzvrătire se manifestă în primul an de viață și domină personalitatea în al doilea an. Acești “doi ani teribili” pot fi descriși prin întrebarea: “Cu ce drept încerci tu sau oricine altcineva să-mi spui ce să fac cu viața mea!?” Aceeași întrebare va fi strigată în timpul adolescenței, alături de comentarii mici și dulci precum, “N-am cerut să mă nasc, să știi!” Johnny Carson a spus odată că dacă adolescentul său i-ar fi spus asta, ar fi răspuns, “E bine că n-ai cerut. Aș fi zis nu.”

Ceea ce vreau să spun e că ființele umane de toate vârstele au tendința de a testa limitele autorității. Ca tată, și a ta va fi pusă la încercare.

Dr. James Dobson, Straight Talk to Men