Niște bunici … răi

Sînt bunic de doi ani și cîteva luni. Avem un nepoțel și o nepoțică. Am 53 de ani și fac parte din generația ”decrețeilor”. Noi sîntem mulți și sîntem altfel decît celelalte generații. Ne-am prins tinerețile în comunism, am trăit adultețea în ”libertate”. Am îmbătrînit și unii dintre noi ne apropiem de vîrsta la care părul alb anesteziază prudența celor din jurul nostru, dar… nici bunicii nu mai sînt ce-au fost. “Bunic”, “bunu”, “bunelu” – toate acestea ar trebui să se învecineze cu aria semantică a cuvîntului “bun”. “Își ridică obrazul spre figura bună cu barbă căruntă a bunicului”, spune Sadoveanu.

Figura BUNĂ… a bunicului… Hmmm! Din păcate nu mai este așa pentru toți și peste tot!

Scriu acest text după ce m-am întors de pe teren și scriu cu inima frîntă și cu sîngele în fierbere, pentru că am văzut acum și în ultimii ani roadele pe care pornografia le-a adus în mințile și faptele celor de vîrsta noastră.

Primul contact cu pornografia pentru cei care acum avem 50-60 de ani a fost minor și trecător, însă în ultimii ani s-a intensificat și face ravagii. Cum era atunci? Venea cineva din gara Iași cu niște reviste aduse de pe la sîrbi, via Trenul Foamei, Acceleratul Timișoara-Iași, reviste din care se rupeau pagini cu femei dezgolite; fiecare pagină, 10 lei, și acelea erau lipite pe ușile vestiarelor. Alaltăieri, ieri, azi, mîine și poimîine, aceeași imagine, la fiecare deschidere a vestiarului. Sau mai erau cărțile de joc cu imagini pe spate.

Dar au venit anii ‘90… cu internet-cluburile; apoi anii 2000, televiziunile prin cablu; iar în 2008, România era una dintre cele mai conectate țări la internet. După 2010, cînd noi eram în floarea vîrstei, aproape de 40 de ani, neofiliți încă, imagini de înaltă calitate puteau fi accesate de oriunde și cu mare ușurință, fie la televizor, fie de pe telefonul mobil. Pornografia era la un gest distanță și așa s-au stricat minți, apoi mințile stricate au stricat căsnicii și acum avem un nou val, mințile stricate distrug copilării. Atunci imaginile erau aceleași pentru luni de zile pe ușa unui vestiar. Acum imaginile sînt potop, cu sutele de mii și într-o noapte poți vedea populația unei metropole fără haine.

N-aș fi scris acest articol dacă n-aș fi întîlnit o copilă al cărei bunic îi este și tată și tatăl îi este și bunic. N-aș fi scris acest text dacă n-aș fi întîlnit în ultima perioadă cel puțin trei copilării și tinereți distruse de oameni care acum au între 55 și 65 de ani și care și-au abuzat nepoatele și nepoții, pe cînd aceștia aveau încă 4 sau 5 anișori. N-aș fi scris acest text, dacă nu mă bîntuie bănuiala că acesta este doar vîrful icebergului și că sînt o mulțime de copii care își plîng frustrările în perne pentru că sînt șantajați: ”Este secretul nostru! Dacă spui cuiva, bunu’ moare!”. Sau părinții: ”Ești nebună??? Să nu te mai aud spunînd așa ceva! Imaginația ta bolnavă! Tata este un om extraordinar!”. Și subiectul este închis pentru totdeauna. Unii dintre acești copii au acum 25-30 de ani și au încercat să își acopere rănile și le-au dus în propriile căsnicii, unde au explodat în alte probleme, puroi acoperit care țîșnește din cînd în cînd…

Alții și-au tăiat venele sau s-au agățat de copaci în păduri. N-au avut curajul să spună nimănui sau, dacă au avut curajul, au fost batjocoriți, amuțiți, disprețuiți, acuzați. În cele mai fericite cazuri, părinții au observat primele simptome apărute după prima vacanță petrecută la bunici (coșmaruri, urinare în pat noaptea, tristețe prelungită și fără motiv, schimbare de comportament în preajma adulților mai în vîrstă, panică sau retragere bruscă la apariția bunicilor…) și s-au îngrijorat, au întrebat copiii, au apelat la specialiști și au descoperit grozăvia… Dar nu toate cazurile sînt fericite.

Da, știu că este un subiect delicat și sîntem în primejdia de a crea mai multă panică decît este necesar și putem submina credibilitatea unor oameni extrem de cumsecade, care vor fi făcut gesturi mai ciudate față de copii, fără a avea intenția abuzului de natură sexuală… dar, vorba englezului: “better safe than sorry”.
Ce este de făcut?

În primul rînd, creșteți-vă copiii! N-aveți ce căuta prin Spania, Italia, Germania cu lunile și anii, lăsîndu-i pe copii de izbeliște cu bunicii, mai ales cu acei bunici care nu mai au grădini, dar au televizoare; nu mai au activitate fizică în natură, afară, ci stau închiși în casă, în fața ecranelor albastre; nu mai au curți de grijit și animale de păscut, ci apartamente întunecoase și plasme generoase. Pentru ce alergați? Pentru viitorul lor? Să le faceți case, betoane? Și le vor face ei, nu le distrugeți cel mai important tezaur, timpul petrecut cu voi!

În al doilea rînd, observați-vă cu atenție copiii! Orice schimbare bruscă de comportament poate fi motiv de îngrijorare. Aflați cu delicatețe ce s-a întîmplat. S-a putut întîmpla la școală un episod de bullying! Jigniri între copii, dar poate să fie și altceva… O mătușă descreierată, un unchi, un văr mai mare sau… vreun bunic rău.

În al treilea rînd, respectați-vă părinții, dar lăsați loc în mintea voastră și pentru alte scenarii posibile, atunci cînd vedeți o schimbare radicală a stilului de viață al bătrînilor voștri. Oamenii se pot schimba, se pot strica! Inima omului este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea. Sînt perioade și epoci în viața fiecăruia. Ceea ce la tinerețe n-a apărut, poate apărea atunci cînd frînele s-au uzat și pulsiunile nu mai pot fi controlate, mai ales în urma faptului că noile cascade de imagini ne vor fi modificat modalitățile în care abordăm realitatea.
Și dacă prin acest text pare că am suflat în iaurt, dacă o singură copilărie este salvată… îmi este de ajuns!