Muzica de închinare manipulează emoțional. Ai încredere în liderul care cantă la instrumentul cu coarde?

“Mai tare!”, a spus vocea din cască.

Eram pe scena întunecată, aproape orbită de proiectoare. Era prima dată când conduceam închinarea la o mare conferință regională pentru studenți și unul dintre managerii de producție din cabina de sunet mă îndemna să ridic mâinile mai sus, să mă mișc mai mult, să aplaud mai mult, să sar, să fiu mai demonstrativ din punct de vedere fizic.

Am știut întotdeauna că programul de închinare la conferințe era regizat, dar aceasta a fost prima dată când am putut vedea detaliile minuțioase. La un moment dat, mi s-a spus să-mi imaginez că brațele mele sunt atașate de baghete de spumă pentru piscină, să le țin drepte și să le ridic în sus. Fiecare cântec era evaluat în funcție de “nivelul de energie” de la 1 la 5, iar anumite sesiuni puteau avea doar cântece cu un nivel de energie mai mare de 3.

Îmi amintesc că mă întrebam: îi manipulez pe oamenii care se uită, care cântă și ascultă? Folosesc muzica pentru a genera un răspuns emoțional din partea publicului?

Pe scurt, răspunsul este da. Muzica de închinare poate mișca și manipula emoțiile, poate chiar să modeleze credința. Închinarea colectivă este neurologică și fiziologică. Martin Luther spunea că abilitatea muzicii de a mișca și de a manipula o fac să fie un dar divin unic. “Pe lângă Cuvântul lui Dumnezeu”, scria Luther, “doar muzica merită sa fie înălțată ca stăpână a sentimentelor inimii omului… Chiar și Duhul Sfânt onorează muzica ca o unealtă a lucrării Sale.”

Compozitorii și liderii de închinare folosesc tempoul și schimbările dinamice, modulația și instrumentația diversă pentru a face ca muzica contemporană să fie antrenantă, captivantă și da, emoțională.

Ca închinători, putem simți lucrul acesta. Cântecele cu interludii lungi construiesc treptat anticipația către un refren familiar. Sau formația se retrage pentru ca vocile publicului să răsune când urmează refrenul. În plus, versurile pot stimula comportamentul nostru (“Stau cu brațele ridicate și inima abandonată”).

Există întrebări valide și interesante despre particularitățile care dau muzicii contemporane rezonanța specifică – convenții împrumutate de la cântecele de dragoste seculare sau de la baladele pop, asocieri cu estetica scenelor pline de energie ale concertelor artiștilor rock U2 și Coldplay, de exemplu. Însă preocupările actuale despre puterea manipulativă a muzicii de închinare par să aibă mai puțin de-a face cu stilul și gustul muzical decât cu oamenii și instituțiile implicate în crearea și interpretarea ei.

Probabil că întrebarea pe care ar fi trebuit să mi-o fi pus pe scenă nu este dacă muzica era manipulativă, ci dacă cei responsabili cu închinarea erau administratori și păstori de încredere ai acestei experiențe.

Închinarea colectivă ne invită să ne deschidem către o îndrumare spirituală și emoțională. Această deschidere pare (și este) vulnerabilă. Pe măsură ce închinarea devine o producție din ce în ce mai mare în biserici și la evenimente, din ce în ce mai multe persoane pun la îndoială faptul că emoțiile noastre sunt pe mâini sigure.

“Asta e partea complicată în ceea ce privește emoțiile. [În închinarea prin muzică] se întâmplă ceva în interiorul tău care este, în același timp, atât voluntar, cât și involuntar,” a spus etnomuzicologul Monique Ingalls, care coordonează programele de studii postuniversitare și cercetare în muzica bisericească la Universitatea Baylor.

Închinătorii sunt în control: ei decid cât de mult se deschid în fața ghidării emoționale. Chiar și exemplele extreme de propagandă muzicală necesită receptivitate din partea ascultătorului. Propaganda muzicală este cea mai eficientă atunci când muzica este folosită pentru a crește devotamentul – pentru a se construi pe credința deja existentă – nu pentru a schimba sau altera convingerile. Dar odată ce există încredere și implicare, este posibilă o manipulare emoțională periculoasă și exploatantă.

“Manipularea emoțională într-un serviciu de închinare este ca și cum un păstor îi conduce pe oameni către anumite pășuni fără a ști de ce,” a scris Zac Hicks, autorul cărții “The Worship Pastor”, despre subiectul “manipulare versus păstorire.”

“Manipularea este in cel mai bun caz ‘păstorire fără scop’ sau ‘păstorire parțială’”, scrie Hicks. “O persoană care se trezește din ceața manipularii, adesea primul lucru pe care-l va exclama va fi: ‘Stai puțin, de ce sunt aici?’”

În loc ca un lider de închinare să considere răspunsul emoțional al mulțimii – mâini ridicate, ochi închiși sau lacrimi – drept semn al unei închinări reușite, Hicks susține că un păstor grijuliu va folosi ceea ce el numește “contururile emoționale ale Evangheliei” (“slava lui Dumnezeu”, “gravitatea păcatului” și “măreția harului”) pentru a modela închinarea și a evita manipularea.

Dar când oamenii bănuiesc că atenția acordată Evangheliei a fost înlocuită de alte influențe, încrederea începe să se erodeze. Ar părea că liderul de închinare de pe scenă este preocupat mai mult de cultivarea unei anumite imagini decât de îndeplinirea unui rol pastoral? Momentele emoționale puternice par să devină preludii la strângerea de fonduri? Închinătorii se tem de manipulare atunci când au motive să pună la îndoială intențiile unui lider sau ale unei instituții.

“Este ușor să confunzi manipularea emoțională cu o lucrare a lui Dumnezeu, nu-i așa?”, a spus jurnalistul și autorul Kelsey McKinney în documentarul din 2022, “Hillsong: A Megachurch Exposed”. “Plângi pentru că Domnul pregătește o anumită intervenție în viața ta sau plângi pentru că acordurile sunt construite pentru a te face să plângi?”

Suspiciunea că o structură de acorduri ar putea fi “construită pentru a te face să plângi” simplifică exagerat relația dintre muzică și emoție. Muzica nu acționează pur și simplu asupra ascultătorului; există o dialectică între individ și muzică în care fiecare influențează și răspunde celuilalt.

Cu toate acestea, teama de a fi înșelat în a percepe muzica atent concepută ca o întâlnire spirituală este de înțeles atunci când oameni puternici din conducerea mega-bisericilor utilizează muzica puternică pentru a cultiva loialitate și evlavie – nu doar față de Dumnezeu, ci și față de brandul lor.

Scandalurile precum cele care au afectat Hillsong în ultimii ani și indiciile că muzica contemporană de închinare este tot mai mult modelată de interese financiare, alimentează scepticismul. O parte din ce în ce mai mare a muzicii de închinare din biserici provine de la un grup restrâns, dar puternic, de compozitori și interpreți pe care majoritatea dintre noi nu-i vor vedea niciodată în persoană.

Când vine vorba de păstorirea emoțională, Ingalls consideră că încrederea și autenticitatea sunt aspecte fundamentale – două lucruri greu de menținut într-o relație între celebritate și fan.

“Cred că frica de manipulare și întrebarea ‘Pot să am încredere în această persoană?’ sunt în mod absolut legate de dezbaterea despre autenticitate”, a declarat Ingalls.

Dar îngrijorările legate de manipularea emoțională sunt mult anterioare mișcării Hillsong și mega-artiștilor de închinare ai ultimilor 20 de ani. Un set de articole din 1977 de pe coperta revistei Christianity Today, intitulată “Ar trebui ca muzica să manipuleze închinarea noastră?”, critica noile stiluri muzicale marcate de “un ritm puternic și o intensitate emoțională ridicată”, provenite de la formații de muzică gospel rock.

Stilurile muzicale s-au schimbat, însă îndrumarea oferită rămâne relevantă și astăzi:

“Dacă biserica evanghelică își dorește să răspundă matur tiparelor schimbătoare ale expresiei muzicale, avem nevoie de slujitori antrenați și preocupați care ne pot îndruma dincolo de cursele estetismului (închinarea la frumos), dar și a hedonismului (închinarea la plăcere).

Avem nevoie de muzicieni care sunt, în primul rând, slujitori. Ei trebuie să înțeleagă nevoile spirituale, emoționale și estetice ale oamenilor de rând și să ajute în îndrumarea bisericii în căutarea acesteia după Cuvântul adevărat și în expresia creativă, autentică și completă a credinței ei. Acest fel de slujire este mai preocupat de a antrena participanții decât de a întreține spectatorii.”

Kelsey Kramer McGinnis, Christianity Today

****

C.S. Lewis, deși nu era muzician, credea că muzica poate fi “o pregătire și chiar un intermediar pentru a-L întâlni pe Dumnezeu”, cu precizarea că poate deveni foarte ușor o distragere sau un idol.

Muzicologul John MacInnis a observat că deschiderea lui Lewis față de muzica lui Beethoven și Richard Wagner a fost o poartă spirituală. Lewis considera momentele muzicale transcendentale din viața sa ca fiind niște indicatoare, iar după convertirea sa la creștinism le va vedea ca pe niște întâlniri care i-au îndreptat inima și mintea către Dumnezeu.

Însă Lewis a recunoscut imperfecțiunea muzicii ca pe un mod de închinare sau meditație devoțională. “Efectul emoțional al muzicii s-ar putea să nu fie numai o distragere (ocazională pentru unii oamenii), ci o amăgire: simt anumite emoții în biserică și le confundă cu emoțiile religioase, cand pot fi in totalitate naturale.”

Lewis nu considera că răspunsul său la Inelul Nibelungilor al lui Wagner a fost închinare, ci a simțit că l-a condus într-o oarecare formă de transcendență, la o întâlnire sublimă copleșitoare.

Ascultătorii copleșiți de spectacolul audio-vizual al unui concert de-al lui Taylor Swift pot simți o euforie ce întrece, într-adevăr, spectrul obișnuit al emoțiilor lor. Muzica și contextele ei pot să ne ridice la înălțimi nemaiîntâlnite ale capacităților noastre emoționale. Putem fi copleșiți de frumusețea și puterea ei, de efectele vizuale care o însoțesc, de o amintire pe care doar muzica o poate activa cu precizie și potență.

La fel ca Lewis, poate că putem beneficia cu toții dacă ne lăsăm copleșiți de muzică în afara sanctuarului, din când în când. Înțelegerea capacității noastre de a fi mișcați de muzică ne va ajuta să gestionăm deschiderea noastră emoțională în închinare.

Activitatea exactă a muzicii asupra emoțiilor este impenetrabilă, chiar dacă avem acces la ultimele cercetări neurologice care explorează efectele muzicii asupra creierului. Sub teama de manipulare emoțională, pentru majoritatea dintre noi, există frica de a fi constrânși să facem sau să credem anumite lucruri. Ne temem că emoțiile noastre răspund doar la muzică și nu Duhului Sfânt, că ceea ce percepem a fi o întâlnire spirituala nu este decât ceva contrafăcut, fabricat de muzicieni pricepuți, de o echipă de producție și de un refren muzical bine scris.

Transparența poate fi un antidot. Ar ajuta dacă muzicienii, cântăreții și liderii de închinare ar fi mai deschisi asupra felului în care programează muzica și care este scopul unei anumite selecții muzicale. Liderul poate face introducerea unui cântec meditativ, cu versuri profunde, încurajând adunarea să se gândească la un anumit pasaj din Scriptură. Recunoscând greutatea emoțională a momentului indică conștiență de sine și grijă din partea liderului.

Ingalls sugerează că evaluarea experiențelor de închinare muzicale și emoționale dintr-o anumită biserică sau lucrare să fie făcută prin analizarea roadelor acelei închinări în afara bisericii. “Când evaluăm emoțiile din închinare, ne putem întreba: ‘Cum sunt și ce fac cei care au aceste experiența emoționale intense?’”

Dacă acceptăm că momentele în care suntem mișcați – uneori până la lacrimi – în mijlocul bisericii care se închina sunt aproape întotdeauna aduse de un fel de cooperare între Dumnezeul din noi și muzica din jurul nostru, putem ține sub observație lucrarea păstorilor noștri cu privire la “pășunile” în care ne aflăm.

“Ce se întâmplă cu adevărat?”, ne recomandă Ingalls să ne întrebăm. “Aducem pacea lui Dumnezeu pe pământ? Vindecăm relațiile distruse cu Dumnezeu și cu oamenii?”

Kelsey Kramer McGinnis, Christianity Today