Ei perseverează sperând!

Există în jurul nostru oameni care văd ceea ce noi nu reuşim să vedem. Deşi nu se deosebesc cu nimic de noi ceilalţi, au în inima lor o pasiune inexplicabilă, care îi mistuie. Singura lor preocupare e să ducă Evanghelia până la marginile pământului, la toate grupurile etnice existente. Conştient sau nu, aceştia îşi asumă riscuri personale (unii îşi pun întreaga familie în pericol), se înjugă la îndeplinirea unor sarcini uriaşe şi speră, cu încrâncenare, că eforturile lor vor aduce roade bogate pentru Hristos. În realitate însă, prea puţini experimentează aceste roade bogate, cel puţin nu aşa cum le interpretăm noi.

Imaginea misionarului „vedetă”, înconjurat de zeci de mii de convertiţi şi de echipe de mii de colaboratori, le este străină. Fără mulţi prieteni în jur, depinzând de susţinerea financiară a celorlalţi, de multe ori dezamăgiţi şi chiar marginalizaţi, ei totuşi perseverează şi Îl predică pe Hristos. Aceştia sunt misionarii de carieră care au ales – mai corect spus: pe care Dumnezeu i-a ales – să locuiască în ţări îndepărtate şi să aprindă lumina lui Hristos în întunericul apăsător care inundă vieţile a milioane şi milioane de oameni.

Desigur, nu toţi misionarii sunt la fel şi nu toţi au acelaşi succes. Însă cum măsurăm succesul lor? Cum evaluăm o lucrare care are ca scop principal salvarea sufletelor oamenilor, suflete a căror valoare nu are termen de comparaţie în lumea aceasta? Nu vă ascund faptul că şi eu, într-o vreme, am avut pretenţia ca misionarii pe care noi – Biserica Evanghelică Română din Geneva – îi susţinem „să producă” convertiţi, cât mai mulţi convertiţi. Pentru noi, succesul se măsoară în cifre. Cumva, fără roadele vizibile – şi rapide, dacă se poate –, lucrarea misionarilor e pusă sub semnul întrebării.

Dar credeți că este ușor să ducem Evanghelia unor oameni care nu au auzit niciodată de Hristos? Mergeți în Asia de Sud, de pildă, și vă veți convinge! În cultura noastră nu ne este greu să vorbim despre credinţa în Hristos, dar sunt zone unde aceasta este total necunoscută. Cum ajungem la acei oameni? Răspunsul pe care îl primim de la misionari este acesta: trăind printre ei, dezvoltând relaţii cu ei, vorbindu-le despre credinţa noastră cu pasiune şi demonstrându-le prin propria viaţă puterea credinţei creştine. Însă pentru asta e nevoie de timp, de răbdare şi de multă încurajare din partea Duhul Sfânt, dar şi din partea noastră, a Bisericii lui Hristos.

Pentru mine, experienţa recentă din Asia de Sud a fost revelatoare. Oraşul în care am fost, cu peste 10 milioane de locuitori, m-a pus serios pe gânduri și m-a răscolit. Am văzut mii şi mii de oameni, majoritatea simpli, grăbiţi, oarecum trişti şi, pe deasupra, pierduţi în întunericul păcatului. Vor avea oare şansa să audă vreodată Evanghelia lui Hristos? Aș fi vrut să strig ca Ioan Botezătorul, însă am mers mai departe. Dacă m-ar fi prins predicând Evanghelia pe stradă, m-ar fi expulzat în secunda următoare. Nu cu mult timp înaintea vizitei mele, un pastor american, care se lăuda pe Facebook cu ce face în Asia de Sud și pe unde merge, a fost expulzat din țară. În condițiile astea, ce pot face eu pentru a le duce Evanghelia?

Misionarii noştri trăiesc printre ei şi încearcă să le predice Evanghelia cu pasiune. Săptămânal dezvoltă relaţii, cheamă în casa lor diferite familii de necredincioși, ucenicizează, consiliază, ajută, mijlocesc în rugăciune pentru ei şi speră ca sămânţa cea bună a Evangheliei, într-o zi, să aducă rod bogat. Ei perseverează sperând, în ciuda dificultăţilor pe care le au trăind zi de zi printre ei. După aproape o săptămână în Asia de Sud, abia am aşteptat să mă întorc acasă. Nu cred că aş putea trăi vreme îndelungată în acele zone. Iată de ce misionarii de carieră merită toată admiraţia noastră

După ce m-am întors din Asia, am meditat îndelung la modul în care ne folosim resursele financiare. Oare chiar Îl „cinstim” pe Domnul cu averile noastre, cum ne cere Sfânta Scriptură? Cu toții știm că trebuie „să fim darnici”, însă cât de darnici suntem? Desigur, nu este greu să facem binele, dacă suntem ucenicii Celui ce Și-a dat viaţa pentru noi. E suficient, cred, să renunțăm puțin la zgârcenia care ne înfășoară inima și „să îi vedem” pe cei ce au nevoie de ajutorul nostru. Pentru extinderea Împărăției lui Dumnezeu, dărnicia noastră contează!

Bisericile noastre au nevoie de bugete destinate misiunii externe, indiferent de mărimea bisericii sau de puterea ei financiară. Dacă rămânem încremeniţi în lozinci aparent evlavioase, dar nu acţionăm concret, evlavia noastră va fi ca roua de dimineaţă. Nu ne ajută nici pe noi şi nici pe cei de pe câmpul de misiune să spunem „mergeţi cu Domnul! Ne vom ruga şi vom posti pentru voi!”. Împreună cu postul și rugăciunea trebuie să unim fapta implicării directe. Nicăieri în Scriptură nu ni se cere doar să postim şi să ne rugăm. Ni se cere, de pildă, să fim „cei dintâi în fapte bune” şi să ne strângem comori în cer, prin dărnicia noastră practică. Tot ce strângem pentru noi se va risipi, însă ce strângem pentru Domnul şi Împărăţia Lui ne va urma în veşnicie.

Să nu uităm că existăm ca să mărturisim despre Adevăr şi  să întrupăm Adevărul prin viaţa noastră. Ni se cere să fim un sprijin real pentru cei ce sunt pe câmpul de misiune, pentru cei ce mărturisesc Adevărul acolo unde noi nu putem ajunge. Dărnicia noastră nu e un act de milă, nici o investiţie strategică, ci pur şi simplu o formă de mărturisire. Vom sprijini misiunea cu toate eforturie noastre, deoarece şi noi suntem martori ai lui Isus Hristos.

Să perseverăm sperând că vom culege roade bogate și să fim, aşadar, o mărturie vie pentru Isus Hristos!