Care e semnificația operei David, de Michelangelo?

Într-adevăr. David nu este un băiețel, ci un tânăr magnific, și, înălțâundu-se la peste 4 metri, băiețelul care a ucis uriașul a devenit un uriaș. Fără îndoială mult mai frumos decât bruta filisteană, totuși băiatul David a devenit Goliat.

La doar o aruncătură de praștie de scurtă distanță puteți vedea versiunile lui Donatello și Verrocchio – amândouă având o înălțime de aproximativ 1,5 metri și amândoi tineri băieți. Michelangelo și-a finalizat David-ul în 1504, așa că trebuie să fi cunoscut ceilalți doi Davizi, (cel al lui Donatello a fost finalizat în 1440, iar cel al lui Verrocchio, în 1475). Atunci de ce atunci când a primit comanda a decis să creeze un războinic atât de gigantic?

În cartea sa, How Shall We Then Live (Cum vom trăi atunci), gânditorul calvinist Francis Schaeffer a emis o teorie în acest sens. El a văzut în David întruchiparea umanismului renascentist:

„În această statuie îl avem pe om așteptând cu încredere în propriile forțe viitorul. Chiar și mărimea disproporționată a mâinilor spune că omul este puternic. Această statuie este idealistă și romantică. Nu a existat și nu există un om ca David… Umanismul era în picioare în mândria sa, iar David stătea ca o reprezentare a acestui lucru.”

Este David un monument al umanismului? Este, prin urmare, de fapt, o afirmație extrem de ironică – un testament gigantic al orgoliului umanismului? Este David, prin urmare, un Goliat asemănător unui căpcăun, cu o frumusețe doar exterioară?

Mă îndoiesc că există semnificații teologice sau filozofice profunde încorporate în marmură. Nu există motive ascunse pentru mărimea statuii. În schimb, sacristia catedralei a necesitat o imagine care să ocupe o nișă de o anumită dimensiune pentru exteriorul duomo-ului. Blocul de marmură era deja acolo. Un alt artist începuse să lucreze la el și renunțase. Capul și mâinile lui David sunt supradimensionate pentru că au fost concepute pentru a fi văzute de la mare distanță. Prin urmare, motivele grandorii lui David sunt de ordin practic.

Cu toții suntem înclinați să citim în artă propriile noastre idei. Aceasta este ambiguitatea și plasticitatea marii arte. În timp ce cineva se poate încrunta cu dezaprobare la gigantica etalare a măreției umane a lui Michelangelo, un alt privitor ar putea propune că perfecțiunea lui David este un semn al măreției omului atunci când trăiește în ascultare de Dumnezeu și își propune să lupte împotriva răului din lume. Un alt predicator ar putea susține: „Vedeți în această perfecțiune magnifică ceea ce ar putea fi fiecare dintre noi dacă, cu ascultarea inocentă a unui copil, am păși cu credință pentru a-i doborî pe Goliții acestei lumi.”

Prin urmare, marea operă a lui Michelangelo poate foarte bine să reprezinte puterea și gloria umanismului, dar acesta poate fi și un umanism specific creștin. Într-adevăr, umanismul creștin a fost cel care a înflorit în Renaștere. Înrădăcinat în optimismul că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, gânditorii Renașterii nu aveau nicio jenă să preamărească potențialul rasei lui Adam împuternicit de har.

Cu un secol înainte de marea înflorire a artei florentine, Petrarca a plantat semințele sale. El s-a inspirat din Liviu, botezat de Augustin. Opera sa a declanșat studiul științelor umaniste – limbile antice, autorii clasici și trivium-ul de gramatică, logică și retorică – și Scriptura și părinții bisericii au început să fie integrați cu înțelepciunea clasică. Aceasta este moștenirea civilizației noastre și comoara pe care dorim să o transmitem unei alte generații. Ca atare, David ar putea foarte bine să fie un simbol puternic a ceea ce poate fi realizat prin educația clasică creștină în zilele noastre.

Dacă conservatorul plin de imaginație se simte uneori descurajat de filistinismul lumii din jurul său, el poate privi la David – care se încruntă în direcția lui Goliat, gata să-și îndrepte praștia. Dacă cei care muncesc din greu pentru a-i educa pe tineri, pentru a păstra învățătura străveche, pentru a cultiva artele și pentru a planta semințele unei noi creștinătăți sunt uneori obosiți în binele făcut, ei pot privi la creștinismul viguros al lui Michelangelo și se pot încuraja. Căci în David vedem nu numai frumusețea forței, ci și puterea inocenței.

În David, vedem ce poate realiza umanismul creștin și, contemplând băiețelul gigantic, ne putem aminti că Dumnezeu folosește întotdeauna lucrurile mici ale lumii pentru a-i deruta pe cei puternici.

Un text de Dwight Longenecker pentru The Imaginative Conservative