Uneori e nevoie de un bebeluș pentru a scoate la iveală umanitatea cuiva

Călătoria cu avionul poate fi considerată astăzi triumful individualismului. Ea implică oameni care se grăbesc spre destinații în propriile lor bule, fără prea mult contact uman. Este un caz de „fiecare împotriva celorlalți”, deoarece toți călătorii concurează între ei pentru a naviga în interiorul mulțimii singuratice. Toți se gândesc la ei înșiși într-un climat care poate degenera rapid în egoism și indisciplină ori de câte ori obstacolele amenință confortul și agendele personale.

Astfel, cu excepția partenerilor de călătorie, majoritatea oamenilor ne deranjează. Călătoria cu avionul a devenit o experiență antisocială sterilă. În ciuda numeroaselor ocazii de interacțiune și a apropierii de ceilalți pasageri, cele mai multe călătorii sunt plictisitoare și lipsite de evenimente.

Această cocentrare asupra sinelui transformă aeroporturile și avioanele în locuri sensibile, unde întârzierile pot provoca izbucniri. Cea mai mică perturbare poate da naștere unor incidente neplăcute care se adaugă la stresul călătoriei cu avionul.

Totuși, ocazional, ceva extraordinar rupe izolarea, iar oamenii ies din lumea lor și comunică cu ceilalți. Astfel de momente rare oferă o imagine despre cât de interesanți pot fi oamenii.

Incidentul particular relatat aici nu este deloc extraordinar. Acesta a implicat un proces normal de îmbarcare, cu graba sa nebună de a asigura locuri și spațiu în compartimentul de deasupra capului. Fiecare persoană era absorbită în găsirea unui spațiu în interiorul clasei economy aglomerate a avionului.

În timpul acestui proces de rutină, s-a întâmplat ceva uman care i-a extras pe toți din grija de sine.

Personajul principal al acestei drame a fost un bebeluș oarecare din spatele avionului. Timp de zece minute întregi, în timpul procesului de îmbarcare, bietul copil îngrozit nu s-a putut opri din plâns, în ciuda încercărilor disperate ale mamei de a-l calma.

Când a venit momentul să închidă ușa cabinei, însoțitoarea de bord responsabilă era îngrijorată. Văzuse situații ca aceasta degenerând în incidente cu pasageri gălăgioși și iritanți. Trebuia să dea un telefon rapid. Dacă plânsul nu se oprea, mama și copilul ar fi trebuit să părăsească aeronava.

A discutat deschis această opțiune cu o altă însoțitoare de bord. Aceasta a încercat să o convingă că poate copilul se va opri în cele din urmă și i-a cerut ceva timp pentru a încerca să-l calmeze. Eforturile ei de mamă au eșuat lamentabil; copilul nu făcea decât să plângă mai tare.

În timp ce cele două însoțitoare de zbor discutau, cei din secțiunea din față au auzit drama dezbaterii. Pasagerii au rămas tăcuți în izolarea lor, întrebându-se ce se va întâmpla. Cu toate acestea, niciunul nu a îndrăznit să intervină. Între timp, tensiunea a crescut în interiorul cabinei, pe măsură ce plânsul și programul se ciocneau.

Părea aproape sigur că mama și copilul vor fi dați afară din aeronavă, pe măsură ce minutele treceau, când s-a întâmplat ceva neașteptat.

La aproximativ o duzină de rânduri spre față, o voce a răsunat:

„Domnișoară, lăsați-l pe bietul copil în pace! Putem să îl suportăm! Nu e nicio problemă.”

Această primă voce solitară a declanșat un cor de susținere în tot avionul. În cabină au izbucnit strigăte pentru ca bebelușul să rămână. Toată lumea s-a oferit să suporte plânsul. Exista o anumită bucurie în ofertele lor de sacrificiu.

„Putem suporta, nu-i dați afară!”, a spus unul dintre ei. „Dacă cei din spate au probleme, să vină aici, unde sunt locuri libere.”

Chiar și cea mai introvertită persoană părea să se trezească și să se implice în misiunea de salvare. Părinții experimentați au început să sugereze modalități de a calma copilul. Unii chiar au vrut să cânte ceva. Timp de cinci minute, au existat o mulțime de interacțiuni. A devenit interesant.

Marea de sprijin pentru micuțul copil a pus capăt oricărei ezitări. Însoțitoarea de zbor a înțeles că avea sprijinul pasagerilor. Dacă cineva ar fi provocat un incident, călătorul nemulțumit, nu copilul, ar fi fost ținta ostilității.

Ușa cabinei a fost închisă, iar avionul s-a îndepărtat de terminal. Pe măsură ce aeronava s-a poziționat pe pistă, bebelușul a încetat să mai plângă. Liniștea a revenit în cabină, iar toți s-au întors în izolarea bulelor lor. Umanitatea a triumfat asupra regulilor mecanice.

Există o lecție în toate acestea. Dispariția elementului uman în interacțiunile zilnice și în structurile familiale stabile face ca viața să fie sterilă. Totul este conceput pentru a minimiza contactul uman și pentru a bloca oamenii în procese mecanice. Nimeni nu este dispus să se sacrifice.

Mania autoservirii se asigură că oamenii rămân în bulele lor autoimpuse. Această izolare creează o mentalitate care tinde să desconsidere și să aibă resentimente față de oricine interferează cu viața egoistă a cuiva. Ea nu permite elementului uman să acționeze.

Într-adevăr, probabil jumătate dintre cei care au arătat atât de multă compasiune pentru bietul copil și mama sa din avion erau favorabili avortului la cerere. Aceștia ar împărtăși opinia că bebelușii nedoriți reprezintă, teoretic, o intruziune în viața și cariera cuiva și, prin urmare, ar trebui expulzați din existență. Interesul personal conduce totul, iar soluțiile umane sunt lăsate deoparte.

Din păcate, uneori este nevoie de plânsul unui copil pentru a trezi sentimente de umanitate în astfel de inimi împietrite și desensibilizate.

Un text de John Horvat pentru The Imaginative Conservative