Și ne izbăvește pe noi de inutilitate! (1)

În primul rând, alunecăm în inutilitate atunci când încercăm să devenim/facem ceea ce nu putem și ceea ce nu suntem chemați să devenim sau să facem.

Încerc să explic. Fiecare om are o chemare, are o menire în viață. Cel Care i-a dat chemarea i-a oferit și darurile necesare pentru îndeplinirea acesteia. Uneori însă suntem nu chemați, ci ispitiți să cucerim domenii pe care nu am fost chemați să le cucerim, să urcăm vârfuri pe care nu am fost chemați să urcăm. Voi oferi câteva exemple. Există, de pildă, oameni foarte dăruiți în ce privește lucrurile practice: oameni care se pricep la construcții, la amenajări interioare și lasă lucruri frumoase și trainice în urma lor, adevărate bijuterii; oameni care se pricep la gătit, care știu exact de ce ingrediente este nevoie, care știu exact ce formă să dea aluatului și cât timp să îl coacă; oameni care se pricep să inventeze, să meșterească, tot felul de mașinării și unelte: te uiți la câte un dispozitiv gândit și alcătuit de ei și vezi că, după zeci de ani, încă funcționează; am putea continua cu sportivii, cu medicii, cu muzicienii, cu croitorii. Oare de câte ori nu am rămas uimiți când am văzut ce poate face un pianist hăruit și disciplinat cu un pian! De câte ori nu am privit cu mulțumire la câte o haină de piele, de câteva zeci de ani, dar care arată ca nouă!

Apar însă acele situații când demonul mândriei îl împinge pe meșter să fie predicator! Să țină studii biblice! Și reversul e adevărat. Demonul mândriei sau al dorinței de control îl împinge pe predicator sau pe păstor să coordoneze toate problemele administrative ale bisericii. Meșterul, care până atunci era o binecuvântare pentru adunare, devine o sursă de frustrare și de chin. Predicatorul care înviora biserica seamănă haos, prin deciziile administrative pe care le ia, în timp ce predicile îi devin tot mai slăbuțe, din pricina energiei pe care o cheltuie, inutil, în altă parte. Exemplele ar putea continua: sportivul începe și se lansează în solouri care îl depășesc, iar muzicianul își dă duhul, organizând drumeții la munte. Toate acestea înseamnă inutilitate. Risipirea energiei în proiecte, în activități pentru care nu avem dar și har de sus. O sursă de frustrare pentru noi și, în timp, pentru cei care beneficiază sau, mai bine zis, sunt chinuiți de ele.

Câteva scurte mențiuni/ corectări aici: (1) Există oameni dăruiți în (mai) multe domenii. Predicatorul poate fi și bun administrator, sportivul și cântăreț etc. etc. (2) Uneori, avem chemare pentru un anumit domeniu, dar, înainte de a excela, este nevoie de multă, multă muncă și disciplină. Faptul că există falimente nu înseamnă că trebuie să ne descurajăm. E nevoie de multă înțelepciune pentru a realiza care sunt domeniile în care trebuie să ne turnăm viața. (3) Chiar dacă nu excelăm în anumite domenii, trebuie să avem deprinderi minime în mai multe. Chiar dacă nu suntem meșteri, ar trebui să știm ce să facem cu ciocanul și cuiul. Chiar dacă nu suntem bucătari, trebuie să fim în stare să facem o supă de găină sau să coacem o pâine. Aceste observații nu anulează însă regula: nu te consuma inutil în domenii pentru care nu ai chemare!

Dacă ai conștientizat că ai chemarea să predici, iar biserica a confirmat-o și s-a bucurat împreună cu tine, citește, studiază, memorează Scriptura, alcătuiește fiecare predică cu credincioșie, cu artă, cu drag! Dacă pianul este chemarea sau una dintre chemările tale, nu lăsa degetele să se odihnească.