Înlocuitorii Duhului Sfînt și căsniciile bolnave

Cel care ne-a născut din nou este Dumnezeu Tatăl, prin Fiul Său, în puterea Duhului Sfînt. Noi eram morți în păcatele și greșelile noastre. Mortul nu se poate trezi singur, am fost născuți din nou, am fost înviați, am fost regenerați, aduși la viață. Diateza la verbele mîntuirii este întotdeauna pasivă.

Cum ne putem ține? Dar oare doar ne ținem pe cale, stăm la linia de plutire sau creștem cumva, avansăm, înaintăm, sîntem sfințiți? Viața creștinului este într-o progresie lentă, cu alunecări și scăderi, dar un drum continuu spre tot mai mare asemănare cu Mîntuitorul, în dezbrăcare de firea pămîntească și îmbrăcare în Cristos, în moartea omului din afară și creșterea în omul dinlăuntru. Și aceasta o face în viața noastră tot Dumnezeu, prin a treia Persoană a Treimii, Duhul Sfînt.

Duhul este dăruit de Dumnezeu copiilor Săi, este prin har, de aceea putem cînta și noi alături de fratele Niculiță Moldoveanu: “Numai harul tău mă ține…”

Detaliez acum o secvență pe care am survolat-o rapid în textul de anul trecut, secvență la care am revenit după ce în acest ultim an am fost implicat mai mult ca în alți ani în consilierea cuplurilor care sînt în proces de divorț.

Am ajuns la concluzia că unii doar mimează creștinismul, sau cel puțin încearcă să îl practice, rămînînd în afara sa, fiind lipsiți de Sursa pururea curgătoare, resursele li se termină repede și atunci rămîn săraci, orbi și goi, fără putința de a mai simula măcar civilitatea minimală. Animalul din noi se dezlănțuie ireversibil. Aceasta este explicația pentru care oameni care au fost cîndva îndrăgostiți, iubiți, devin agresivi, violenți, recurg la jigniri și bătăi.

Spuneam anul trecut că un ”creștin” dresat va putea mima cu succes amabilitatea, în loc de dragoste; veselia, în loc de bucurie autentică; calmul, în loc de pace; lașitatea sau nepăsarea, în loc de îndelungă răbdare; cumsecădenia, în loc de bunătate; activismul social, în loc de facerea de bine; perseverența și ideologizarea în loc de credință/credincioșie; civilitatea, în loc de blîndețe; abstinența și autocontrolul, în loc de înfrînarea poftelor. Aceasta este educație, disciplină, yoga, orice altceva, dar nu creștinism. Putem imita orice, precum mușamaua imită pielea; margarina, untul; placajul, lemnul plin…

Sîntem creați după Chipul și Asemănarea lui Dumnezeu și nu putem trăi cu adevărat decît atunci cînd sîntem din nou prinși în El precum mlădițele în viță, primindu-ne puterea din El (Ioan capitolul 15). Putem viețui, putem supraviețui, dar nu putem trăi cum a trăit el. Putem avea viață biologică (Bios), dar fiind lipsiți de viață și putere spirituală (Zoe).

Din această pricină cei care pretind că sînt creștini, asumîndu-și doar apartenența la un grup în care s-au născut, ajung mai rău decît cei care își trăiesc în mod natural amabilitatea, civilitatea, bunătatea, cumsecădenia, autocontrolul. Există cupluri de atei sau liberi cugetători, cupluri care n-au nicio legătură cu viața spirituală, așa cum este aceasta definită de creștini, și care au căsnicii excelente, din punct de vedere social, pentru că își trăiesc sentimentele naturale și respectul reciproc generat de buna creștere și de bun simț într-un mod în care vedem urma chipului și asemănării lui Dumnezeu în ei, chiar dacă nu este regenerare. În aceștia există tînjirea nerealizată.

Tragedia celui care predinde că este locuit de Duhul stă în faptul că nu mai pretinde tînjirea, considerînd realizată în sine prezența divină, dar fiind cu totul lipsit de aceea. E casa goală în care intră demonii și fac starea din urmă a omului de șapte ori mai rea, cum spunea în pildă Mîntuitorul. Pretenția în absență este cea mai tragică situare. Autoînșelarea este perfectă. Este ca atunci cînd ești convins că poți să alergi Maratonul și că ești destul de antrenat pentru un efort atît de intens, începi cursa și abandonezi după 7 kilometri, frînt, umilit, accidentat și totodată surprins. Una ți-a fost în minte, alta spune trupul. Automotivarea nu funcționează. Gîndirea pozitivă te-a trădat. La fel este în absența Duhului Sfînt din viața celui pretins credincios. Impresiile de sine nu ne ajută nici măcar să ne mai trăim relațiile în interiorul granițelor bunului simț.

Cum arată un divorț al cuiva care este la a patra sau chiar a cincea generație de evanghelici? A unuia care este ”înmatriculat” într-o biserică locală, dar care nu este parte din Poporul lui Dumnezeu; care este doar “membru” într-o organizație religioasă, dar nu este mădular în Trupul lui Cristos; care este “înscris” într-un cult, dar nu este scris în Cartea Vieții, care are lozincile la el/ea, dar Cuvîntul nu îi mai spune nimic…?

Oamenii aceștia sînt vaccinați împotriva oricărui lucru sfînt. Iadul nu îi sperie, Raiul nu îi atrage. Le cînți de bucurie și nu joacă, de tristețe și nu plîng. Evaghelia nu se poate prinde în nimic pentru că au cunoștințe despre Duhul și Cristos, dar nu Îl au nici pe Cristos, nici de Duhul nu sînt locuiți.

Am văzut căsnicii recuperate și dintre aceștia, dar numai atunci cînd a avut loc convertirea adevărată, numai după ce, chiar dacă vor fi fost botezați cîndva și vor fi frecventat cîndva o biserică, numai atunci cînd au fost regenerați cu adevărat, atunci și căsniciile lor au fost restaurate.

Cristos în voi… nădejdea slavei! Și oare cum ar putea Cristos să locuiască pe deplin în noi, dacă nu prin Duhul Sfînt…?