Este „Dumnezeu” un nume păgân? Este greșit să îl folosim?

În contextul antic semitic, El era numele comun care desemna divinitatea. Pe paginile Vechiului Testament acesta apare de 238 de ori. El desemnează numele propriu al divinității în textele timpurii, dar un nume mult mai întâlnit este Elohim (aproximativ 2600 de menționări). În această tradiție elohistă, numele relevat lui Moise, YHWH, este o noutate. Totuși, Moise l-a recunoscut pe acest Dumnezeu. În episodul aferent rugului aprins, Dumnezeu i se înfățișează lui Moise cu numele de Elohey-abika (Dumnezeul tatălui tău), iar mai apoi îi menționează patriarhii Avraam, Isaac și Iacov (v. Exod 3:6). Numele relevat YHWH este, de departe, cel mai important nume al divinității. Această precizare este susținută de numărul de apariții (6828) pe paginile Scripturii.

Totuși, textul ebraic original era scris doar cu consoane. Semnele vocalelor și însemnările de pronunțare nu au fost adăugate multe secole la rând. În timp, tetragrama YHWH a început să fie considerată prea sfântă pentru a fi pronunțată. Rostirea numelui sacru a fost chiar interzisă. S-a propus ca alternativă utilizarea lui Adonai (Domnul meu). Pronunția Tetragramei ca Iahve a fost generată de transcrierea acesteia în limba greacă în scrierile creștine tradiționale. La Clement din Alexandria numele apare sub forma Iaoue, iar la Theodoret sub forma Iabe (în acea perioadă, litera grecească b era pronunțată v).

În ceea ce privește înlocuirea pronunției numelui lui YHWH, aceasta s-a generalizat în perioada post-exilică (sec. VI-Vî.Hr.). După secolul III î. Hr., evreii au adoptat complet formele de Adonai și Elohim. Elohim a fost folosit de către evrei pentru a desemna zei, îngeri sau chiar judecători. În Septuaginta, evreii au tradus Adonai drept kyrios, echivalentul cuvântului Domnul în limba greacă. Din textul grec, numele a fost transmis în traducerea latină unde a apărut tradus ca dominus. Conceptul a fost tradus în limbile care l-au preluat, dar la bază a stat mereu echivalentul ebraic. Pentru poporul român, pronunția acestui nomen sacrum a venit pe filieră latină. Ceea ce în ebraică era Elohim, în limba greacă era desemnat prin Theós, iar în limba latină a ajuns ca DĔUS.

În limba română, acest termen care numește divinitatea absolută a ajuns ca Dzeu. Or, formula care s-a impus în limba română a fost cea care înglobează și termenul dominus. Astfel, întâlnim în limba română arhaică termenul Dumnedzeu. Acest termen nu este altceva decât compoziția dintre Doamne și Dzeu. Definitivarea numelui Dumnezeu a avut loc, probabil, prin secolul al XVI-lea, din dorința de a nu se confunda Dzeu cu zeu în sens de idol (zeu în sens larg, apare ca termen probabil în sec. XVII).

Prin urmare, evreii au folosit Adonai și Elohim ca alternativă pentru YHWH. În limba greacă numele au fost traduse drept Kyrios și Theos. Acestea au ajuns perpetuate în limba latină ca Domine și Deus, iar românii le-au alăturat, mai târziu, ca Dumnedzeu. La bază au fost echivalentele ebraice ale atributelor lui Dumnezeu.

În ceea ce privește componenta teologică, Noul Testament utilizează numele grec al lui Dumnezeu, nu cel ebraic. Este dureros că, după 2000 de ani, oamenii fac ediții ale Bibliei cu Numele Sfinte și înlocuiesc cu termeni ebraici acolo unde manuscrisele originale sunt în greacă. Cu un conspiraționism cras și nefondat, aceștia indică, uneori, că Noul Testament ar fi fost scris, de fapt, în ebraică. În fine, și așa, în clipa morții Mântuitorul lumii și-a strigat Tatăl în limba aramaică: Eloi, Eloi, lama sabactani?

Pricopiuc Serghei pentru Edictum Dei