Tatăl nostru care eşti pe stadion!

Presa locală a scris despre noi, iar mărturiile de la final au fost care mai de care mai interesante. Unii oameni s-au convertit, alţii au mărturisit că au fost vindecaţi, iar alţii au spus că au avut nişte experienţe unice. Evident, nu din cauza stadionului, căci astfel de experienţe ar fi putut avea loc oriunde. Stadionul, în schimb, le-a oferit oamenilor factorul declanşator. Însă de la treaba asta subiectivă până la a susţine că suntem chemați „să umplem stadioanele țării pentru Hristos” e cale extrem de lungă, prăpăstioasă şi chiar amăgitoare, aş mai adăuga, în ciuda faptului că unii oameni chiar mărturisesc veritabile convertiri.

După ce adrenalina a fost absorbită de creierul însetat, am fost capabil să analizez la rece ceea ce realizasem. Mi-am dat seama că Biserica se vede uneori nevoită – oare de unde vine nevoia asta? –  să iasă pe stadion, încercând să se prezinte lumii. Însă uită că  stadionul aparţine acestei lumi, că este o excrescenţă a chipului acestui veac. Ceea ce facem noi pe stadion nu e evanghelizare, în adevăratul sens al cuvântului, ci pur şi simplu o prezentare a ceea ce avem. De ce ieşim pe stadion? Deoarece vrem ca lumea să ne vadă şi altfel de cum îşi imaginează că suntem. Ne interesează imaginea publică. Pe stadion nu crucea lui Hristos e centrală, ci imaginea Bisericii. Vrem ca lumea să vadă că e ceva de capul nostru, că avem şi altceva, dincolo de mesajul despre credinţă şi iubire. Putem concura cu lumea, o putem bate cu propriile ei arme şi, astfel, ne putem impune superioritatea. Noi suntem cap, şi nu coadă! Sau, cel puţin, asta ne închipuim.

Stadionul amăgeşte Biserica şi îi întinde curse. Ca în orice vitrină, ceea ce izbeşte ochiul contează. Într-o vitrină, ambalajul e mai important decât conţinutul. Adică poţi pune în geam un ambalaj frumos şi foarte atractiv, chiar dacă îi lipseşte conţinutul. Din acest punct de vedere, Biserica nu este chemată să umple stadioanele şi „să se dea în spectacol” doar pentru a arăta bine şi pentru a-şi impune superioritatea. Superioritatea iubirii jertfitoare – iată adevărata carte de vizită a Bisericii! – este înghiţită de slava stadionului.

Biserica – în proclamarea Mântuitorului – este cetatea aşezată pe un munte şi lumina pusă într-un sfeşnic. Observaţi „înălţarea”? Biserica este poziționată întotdeauna la înălţime, „pe munte” şi „în sfeşnic”. Într-o formulare clasică, ea este „în lume, dar nu din lume”. Biserica este, aşadar, ruptă ontologic de lumea în care există. Însă stadionul reprezintă „coborârea”, amestecarea, diluarea și căderea. Pe stadion, Biserica este în lume şi ca lumea. Stadionul este „obrocul” care ne stinge lumina.

Desigur, nu neg impactul marilor cruciade evanghelistice, care au avut loc pe stadioane. Şi nici faptul că mii şi mii de oameni s-au convertit la astfel de evenimente. Nu afirm nicidecum că pe stadion nu se poate manifesta Dumnezeu. El se poate manifesta pe stadion cum, la fel de bine, se poate manifesta şi în mijlocul unei păduri, sau al unui Mall. Tot ce fac acum e să avertizez că, cel puţin din punct de vedere psihologic, stadionul este un manipulator, un magician, un mare iluzionist. Eu am trăit-o pe pielea mea.

Dorinţa de spectacol este spiritul care domină stadionul. Nu am recunoscut lucrul acesta la început, însă ulterior am fost nevoit să recunosc că, în realitate, asta am oferit noi pe stadion: un spectacol spiritual. După unii, foarte reuşit şi cu impact. După mine, un derapaj de la adevărata misiune a Bisericii. Am decis atunci să nu mă mai implic în astfel de spectacole spirituale. Şi nici nu am mai făcut-o!

Când eşti înconjurat de camere de filmat, de reporteri de la diferite publicaţii, când mii de oameni se uită la tine, sufletul şi mintea ta devin terenul în care spiritul stadionului începe să domnească. Ştii – sau cel puțin îți spui – că trebuie să îl înalţi pe Hristos, dar nu te poţi abţine să nu îţi prezinţi propria marfă. Iată ce muzicieni buni avem! Iată ce vorbitori de calitate vă oferim! Iată ce sunet performant am închiriat! Şi aşa mai departe. Stadionul – ca să fim oneşti – este, probabil, doar pentru cei smeriţi cu adevărat, nu pentru oamenii care se luptă cu mândria. Însă am mari îndoieli că cei smeriţi cu adevărat vor căuta slava stadionului.

Stadionul e doar o vitrină posedată de un duh de spectacol care ne amăgeşte. Nu cred că menirea Bisericii e să stea prea mult în vitrina lumii. E bine să avem uneori o „prezentare de marfă”? Să admitem că da, dacă tot vorbim de îngăduință și toleranță. Însă vă rog să nu facem greşeala să credem că asta e adevărata noastră misiune. Biserica este chemată să se înalţe, să urce virtuos pe munte şi să lumineze lumea de la înălţimea sfeşnicului. Cum de se lasă amăgită de himerele coborâtoare ale lumii?

Dacă uneori cădem în ispita de a ne coborî şi noi în vitrinele lumii, facă Bunul Dumnezeu să nu zăbovim prea mult acolo! Să ne rugăm împreună cu cei smeriţi: „…şi nu ne lăsa pe noi duşi în ispita stadionului, ci ne izbăveşte de amăgirea lui, Tatăl nostru care eşti în ceruri. Amin!”