Doica nebună

Imediat după noi a intrat un cuplu însoțit de o fetiță de vreo 8 ani. Am ignorat vocile cu ton ridicat, vorbăria zgomotoasă, remarcile lipsite de eleganță la adresa patronului și a restaurantului. Eram într-un restaurant în care nu se servesc băuturi alcoolice. Alegerea patronului. Nu îți place, nu mănînci!

Clientul:

– Un vin, te rog…

Chelnerul:

– Știți… în acest local nu se servesc băuturi alcoolice, este alegerea patronului. Dacă doriți să mergeți în altă parte, dacă asta vă deranjează…

– Da’ ce-i… musulman, pocăit? Nu, rămînem aici, da’ ăsta trebuia să se facă popă, nu patron de restaurant…

Și urmează un rîs sacadat care o contaminează și pe micuța îmbrăcată într-o rochiță albă, colanți negri, o variantă a domnului Goe, dar sexualizată precoce.

Trebuie să menționez că îl cunosc personal pe patronul, care este maestru în artă culinară, un om de o calitate extraordinară și foarte bun în ceea ce face (master classes, cursuri de gătit în licee, cîștigător al unor concursuri internaționale, membru în asociații de mare prestigiu în lumea chef-ilor…).

Trioul n-a plecat, deși s-au încruntat la refuzul chelnerului de a-i servi cu ce au dorit și apoi… pînă la sosirea comenzii, în timpul mîncării, după felul principal, în timpul desertului, după desert, pînă la nota de plată și după nota de plată, micuța domnișoară a stat cu telefonul în față, urmărind, din cîte am înțeles, pentru că volumul era la maxim, un fel de serial de genul ”reality”, care presupunea urmărirea live a unei familii, cu toate pățaniile acesteia, apoi un fel de desene animate cu multe urlete și mișcări ample și rapide…

Am avut impresia că acest copil este încredințat unei doici nebune, unui baby-sitter descreierat, care îi distruge mintea. La fiecare încercare de dialog cu ea, răspundea obraznic, imitîndu-și personajele preferate. Se înțelege că n-a reușit să mănînce mai nimic. La un moment dat mama a încercat să îi vîre ceva paste pe sub ochii ațintiți în telefonul de care stătea lipită. N-a reușit. Mîncarea a fost luată la pachet.

Această generație este în plin proces de decerebrare. O lovitură puternică în cap, scoaterea unei părți din creier prin proceduri chirurgicale, urmată de crize epileptice sau de pierderea temporară sau definitivă a unor capacități și abilități și tot nu mi se par atît de grave precum ce se întîmplă cu generația din care face parte Noah, ultimul nostru copil. Văd peste tot în jur părinți care nu sînt conștienți de efectele… nu pe termen lung, ci IREVERSIBILE ale expunerii copiilor lor la ”sticlă” în mod nelimitat.

Doica nebună le va mesteca în creier precum mesteci cu făcălețul în mămăligă, distrugîndu-le creativitatea, talentele naturale, preocuparea pentru ceilalți, percepțiile de sine, capacitatea de dialog, chiar atît de necesară și elementară raportare la realitatea imediată. Acești copii sînt condamnați să fie adulți incapabili de a administra o relație normală cu animale sau oameni, cu ei înșiși. Sînt generația care vor trăi peste 100 de ani, dar după 2 ani de căsnicie vor divorța, iar pe la 60 de ani vor fi complet senili.

Cartea lui Manfred Spitzer ar trebui citită de fiecare părinte, care are copii sub 12 ani.

”Demența nu înseamnă doar pierderi de memorie. Iar în cazul demenței digitale nu e vorba doar de faptul că tinerii (mai ales) par să devină din ce în ce mai uituci… E vorba mai degrabă de randament mental, gîndire, capacitate critică, de orientare în ”hățișul de informații”. Dacă o casieră folosește calculatorul ca să socotească doi plus doi și nu observă că rezultatul 400 trebuie să fie greșit, dacă NASA lansează un satelit în nisip (sau în spațiul infinit) pentru că nimeni nu s-a prins că incii și milele nu sînt totuna cu centimetri și kilometri, dacă bancherii greșesc un calcul cu 55 de miliarde de euro, toate acestea înseamnă pînă la urmă că nimeni nu mai gîndește. Evident că în aceste cazuri nimeni n-a aproximat din cap ordinul de mărime al rezultatului, ci s-a bazat în schimb pe un asistent digital oarecare” – Manfred Spitzer în Demența digitală

Dintr-o altă perspectivă însă, cea mai gravă problemă nu este cea a greșelilor materiale, ci mai ales cea a modului eronat în care acești viitori adulți vor înțelege sau… nu vor mai înțelege viața, realitatea. Vor fi cu totul inadaptați la provocările de fiecare zi, cu totul prost crescuți și apoi ratați în orice fel de relație.

Și acesta este doar începutul. Inteligența artificială, așa cum se dezvoltă aceasta acum, prefigurează o adevărată apocalipsă de coșmar, pe care, din păcate, o vom trăi cu toții.