Povestea “Călătoriei Creștinului” a lui Bunyan (1)

Soldații au intrat în timpul întâlnirii și au început să caute prin multime până când au găsit ceea ce căutau: un bărbat înalt, cu mustață roșcată și haine simple, care s-a oprit în timpul rugăciunii. Numele său era John Bunyan.

“M-aș fi putut comporta ca un laș și să scap”, și-a amintit mai târziu Bunyan. Dar acum nu avea această intenție. A rostit câteva îndemnuri cum a putut, în timp ce soldatul îl forța să iasă din casă pe acest om fără altă armă decât Biblia sa.

După două luni și mai multe procese, Bunyan a fost luat din biserica sa, de lângă familia și locul de muncă, dându-i-se “una dintre cele mai lungi pedepse cu închisoarea… oferită vreodată unui disident în Anglia”. Timp de doisprezece ani, a dormit pe paie într-o celulă rece. Timp de doisprezece ani, s-a trezit departe de soția și cei patru copii mici. Timp de doisprezece ani, a așteptat eliberarea sau, în caz contrar, exilul sau execuția.

Și în acei doisprezece ani, a început să scrie o carte despre un călător numit Creștinul, o carte care va deveni, timp de două secole, cea mai vândută carte scrisă în limba engleză.

Tinichigiul devenit predicator

John Bunyan (1628-1688) nu era cel mai potrivit englez pentru a scrie “Călătoria creștinului”, o carte care avea să fie tradusă în două sute de limbi, care avea să captureze imaginația copiilor și savanților deopotrivă și care avea să se situeze, ca influență și popularitate, imediat după Biblia King James în țările vorbitoare de engleză. “Bunyan este primul mare scriitor englez care nu a trăit la Londra și nici nu a avut studii universitare”, scrie Christopher Hill. Mai degrabă, “armata a fost școala sa, iar închisoarea universitatea sa”. (The Life, Books, and Influence of John Bunyan, 168).

Așa cum a spus Pavel despre corinteni, am putea spune și despre Bunyan: el avea puține avantaje “în felul lumii” (1 Corinteni 1:26). În autobiografia sa spirituală, “Har din abundență pentru cel mai mare dintre păcătoși”, el mărturisește că familia tatălui său făcea parte “din cel mai mărunt și mai disprețuit rang al tuturor familiilor din țară”. Thomas Bunyan era un tinichigiu, un călător care repara oale, tigăi și alte obiecte din metal. Thomas l-a trimis pe fiul său la școală doar pentru o scurtă perioadă, unde John a învățat să citească și să scrie. Mai târziu, după un timp petrecut în armată, el a urmat exemplul tatălui său și a devenit și el tinichigiu.

Între timp, Bunyan își amintește că “erau doar câțiva care se puteau măsura cu mine, mai ales dacă luăm în considerare vârsta mea, care era fragedă, în blestem, înjurătură, minciună și blasfemierea numelui lui Dumnezeu.” Pe cand avea în jur de 20 de ani, însă, Dumnezeu și-a pus mâna pe tinichigiul blasfemiator și a început să-l apese. Pentru prima dată, Bunyan a simțit povara păcatului și a vinovăției pe spatele său, iar disperarea aproape l-a învins. El s-a chinuit pentru sufletul său ani de zile înainte să poată spune în cele din urmă: “Păcatele mari au nevoie de har măreț; și acolo unde vina este cea mai teribilă și mai feroce, acolo mila lui Dumnezeu în Cristos, când se arată sufletului, este cea mai înalțătoare și puternică”.

Curând, Bunyan a dus lucrarea și triumful harului față de el la amvonul unei biserici din Bedford, unde l-a proclamat cu atata putere pe Cristos, astfel încât congregațiile din întregul comitat Bedfordshire au început să ceară să-l asculte pe tâmplarul transformat în predicator – inclusiv o mică adunare de credincioși din Lower Samsell.

Zile de încercare pentru disidenți

Cu toate acestea, nu toată Anglia a răspuns cu căldură la predicile lui Bunyan. “A trăit în zile mai încercate decât cele care ne-au căzut nouă la sorți”, a scris John Newton un secol mai târziu. Da, acestea au fost zile încercate – cel puțin pentru pastorii disidenți precum Bunyan, care au refuzat să se alăture Bisericii Anglicane. De-a lungul secolului al XVII-lea, disidenții au fost uneori onorați, uneori ignorați și alteori arestați de autoritățile din Anglia. Sorțul lui Bunyan a căzut în ultima categorie.

Unii disidenți nu erau de  prea mult ajutor. De exemplu, o sectă puritană numită Fifth Monarchy Men, a pus mâna pe arme în 1657 și 1661 pentru a revendica coroana Angliei pentru Hristos (așa cum se presupunea că se va întâmpla). Adesea, “autoritățile nu au încercat să-i reprime pe dizidenții ca eretici, ci ca perturbatori ai legii și ordinii”, explică David Calhoun. Bunyan nu era un radical – doar un tinichigiu care predica neavând o licență oficială. Cu toate acestea, autoritățile din Bedfordshire credeau că este mai sigur să-l reducă la tăcere.

Odată arestat, Bunyan a primit un ultimatum: dacă ar fi fost de acord să înceteze să predice și să rămână liniștit în meseria sa de tinichigiu, ar fi putut să se întoarcă la familia sa imediat. Dacă ar fi refuzat, îl aștepta închisoarea și, cel mai probabil, exilul. La un moment dat, în timpul judecății sale (care a durat câteva săptămâni), Bunyan a răspuns:

 “Dacă îmi poate aduce cineva vreo acuză, fie în doctrină sau în practică care poate fi dovedită a fi eroare sau erezie, sunt dispus să o retractez, chiar și în piața publică; dar dacă totul este adevăr, atunci îl voi susține până la ultima picătură de sânge.” Bunyan avea 32 de ani la acea vreme. Nu avea să mai fie un om liber până la vârsta de 44 de ani.

Închisoarea din Bedford

În ciuda curajului lui Bunyan în fața magistraților, decizia sa nu a fost una ușoară. Cea mai dificilă parte a fost despărțirea de Elizabeth, soția sa, și cei patru copii mici, dintre care unul era orb. După ani de zile în închisoare, el avea să scrie: „Despărțirea de soția și sărmanii mei copii mi-a fost adesea, aici, ca și cum mi s-ar fi smuls carnea de pe oase” (Harul care abate, 122). În următorii doisprezece ani, el va confecționa șireturi pentru a-i ajuta să se întrețină.

Dar Bunyan nu și-a regretat decizia, în cele din urmă. Deși a fost despărțit de confortul familiei sale, nu a fost despărțit de mângâierea Stăpânului său. “Isus Hristos… nu a fost niciodată mai real și mai evident decât acum”, a scris Bunyan în închisoare. “Aici L-am văzut și L-am simțit cu adevărat.”

Cu alinarea în suflet, Bunyan s-a dedicat oricărei activități de slujire la care putea contribui. I-a sfătuit pe cei care îl vizitau. El și alți deținuți își predicau unii altora în zilele de duminică. Dar mai presus de toate, Bunyan a scris. În închisoare, cu Biblia și “Cartea martirilor” lui Foxe la îndemână, a scris “Harul abundent”. De asemenea, acolo, în timp ce lucra la o altă carte, o imagine a unui drum și a unui călător i-a venit în minte. “Și astfel a început”, a scris Bunyan într-o poezie.

“Rătăcind prin pustiul acestei lumi, am dat peste o văgăună. Acolo am adormit și am visat că am văzut undeva un om îmbrăcat în haine zdrențăroase și murdare.”

Astfel a început cartea care curând avea să fie citită nu doar în Bedford-ul lui Bunyan, ci și în Sheffield, Birmingham, Manchester, Londra – și în cele din urmă, mult mai departe. Magistrații din Bedford au încercat să îl reducă la tăcere pe Bunyan în închisoare. În închisoare, Bunyan a sunat dintr-o trâmbiță care a ajuns la urechile întregului occident, chiar și ale lumii întregi.

Scott Hubbard, Desiring God