Pilda celor doi fii – meditație din Luca 15

Prima observație pe care trebuie să o facem este că titlul nu este tocmai corect, pentru că pilda ne vorbește despre doi fii, unul risipitor și unul nerisipitor.

A doua observație este că, deși cei doi par foarte diferiți și, într-un sens, sunt foarte diferiți, problema lor fundamentală este aceeași. Amândoi cred că fericirea nu se găsește lângă tatăl. Ba mai mult, ambii cred că tatăl este piedica principală în realizarea propriei fericirii. Diferența constă în reacțiile lor la ceea ce cred că este problema fundamentală, iar aceasta ne conduce la cea de-a treia observație: căile diferite pe care merg cei doi fii.

Fiul cel mic alege să își manifeste rebeliunea direct, pe față, cu o obrăznicie ce nu cunoaște limite. Practic, atunci când merge în fața tatălui cerându-i averea, fiul îi spune acestuia că ar fi fost bine ca el, tatăl, să fi murit până acum. Dacă nu a murit însă, încurcând socotelile fiului, să îi dea cel puțin averea! Cu averea pe mâinile sale, fiul cel mic face ceea ce a visat dintotdeauna: pleacă departe de tatăl! Ba mai mult, împachetează totul, ca un semn că nu mai are de gând să se întoarcă vreodată acasă. În țara îndepărtată unde ajunge, prăpădește rapid averea tatălui. Apare foametea. El își păstrează libertatea, dar această libertate prost înțeleasă, „Fac ce vreau, nu ce îmi spune tata!”, înseamnă doar degradare și lipsă. Când ajunge la capătul puterilor, se întoarce către Tatăl, doar ca să descopere, cu cea mai mare uimire, că Tatăl aleargă înspre el.

Fiul cel mare, în schimb, trăiește o rebeliune ascunsă. El rămâne acasă, se supune poruncilor și îndeplinește sarcinile trasate de tatăl. Visul lui însă este acela de a ajunge la acea petrecere, unde să se poată veseli, nu cu Tatăl, ci cu prietenii săi. El a rămas acasă, dar nu a făcut-o de dragul tatălui. Dimpotrivă, se socotește cel pedepsit, cel oropsit pentru că a trebuit să facă asta. El privește probabil cu o invidie ascunsă la fiul cel mic care a luat averea și a trăit într-o petrecere continuă, în timp ce el nu poate lua nici chiar un ied de care să se bucure la o seară cu prietenii.

A patra observație este că, în mod uimitor, Tatăl îi iubește pe amândoi! Îl iubește și pe fiul cel mic care l-a făcut de rușine, plecând și risipindu-i averea, dar și pe fiul cel mare care îl sfidează acum, stând în mod ostentativ în ușă și refuzând să intre în bucuria lui. Tatăl îl dorește și pe fiul cel mic, dar și pe cel mare, în părtășie cu el. Fiul cel mic a găsit în sfârșit bucuria părtășiei cu tatăl atunci când a fost găsit. Fiul cel mai încă nu intrase încă în această bucurie. Era acasă, era atât de aproape de ea și totuși atât de departe. Tatăl îl iubește și pe el și iese, nu pentru a-i porunci să intre, ci pentru a stărui (!) să intre; pentru a-l convinge să intre și el, în cele din urmă, în această bucurie! Discuția tatălui cu fiul cel mare amintește atât de bine de discuția Tatălui cu Iona, din Vechiul Testament. Și acesta era înciudat că Dumnezeu a ales să ierte și să primească pocăința, în loc să toarne mânie și judecată peste cei vinovați… Din discuție, iese clar la lumină faptul că fiul cel mare nu își iubește tatăl, dar nici fratele. Cele două merg mereu mână în mână.

Să observăm, la final, că pilda are un final deschis. Intră fiul cel mare sau nu? Nu știm. De fapt, știm! Răspunsul îl vom da fiecare dintre noi, în dreptul nostru.