De ce ai nevoie pentru a crede? Minuni? – meditație din Luca 16

Este exact ceea ce susține și bogatul din Luca 16, unul dintre capitolele pe care le-am citit azi. Ajuns în „Locuința morților, în chinuri” (vezi v. 23), acesta are două dorințe. Prima este ca Lazăr să îi fie trimis pentru a-i alina chinurile. Cererea este întrucâtva ironică, întrucât, toată viața sa, Lazăr a stat la ușa lui plin de bube, iar textul nu ne spune că bogatul i-ar fi oferit vreo alinare. Singurii care o făceau erau „câinii care veneau și-i lingeau bubele” (vezi v. 21). Cert este că bogatul care nu mângâiase nu poate fi nici el mângâiat aici. Moartea a aruncat o prăpastie între el și Lazăr, un hău ce nu poate fi depășit.

Bogatul mai are însă o dorință. Are cinci frați și și-ar dori ca aceștia „să nu vină și ei în acest loc de chin” (vezi v. 28). Și de această dată, tot el oferă soluția care, ironic, îl are din nou în vedere pe Lazăr. Lazăr ar trebui să fie trimis la familia bogatului pentru a le confirma realitățile pe care bogatul le experimenta: existența vieții de după moarte, realitatea judecății, a răsplătirii, a pedepsirii, a cerului și a iadului. (Să observăm, între paranteze, că bogatul care își cunoștea frații nu avea îndoieli că, datorită modului în care își trăiesc viața, vor ajunge în același loc de chin.)

De data aceasta, Avraam nu subliniază imposibilitatea misiunii, ci inutilitatea ei. Ar fi inutil ca Lazăr să fie trimis la cei cinci frați. De ce? Pentru că aceștia au pe Moise și pe profeți și ceea ce au de făcut este să asculte de ei (vezi v. 29). Nu ar trebui să înțelegem că cei cinci frați erau contemporani cu Moise și cu profeții, ci că aveau mărturia Scripturilor, iar aceasta le era suficientă. Bogatul însă este de altă părere: „Nu, ci dacă se va duce la ei cineva din morți se vor pocăi” (vezi v. 30). Cu alte cuvinte, pentru întoarcerea lor, este nevoie de o minune, adică de întoarcerea pe pământ a unei persoane care murise.

Avraam nu este convins, iar răspunsul vine, implacabil: „Dacă nu ascultă pe Moise și pe profeți nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morți” (vezi v. 31).

Cine avea dreptate? În cele din urmă, argumentul bogatului pare convingător pentru noi. Răspunsul îl aflăm privind în istorie. Nu peste multă vreme, curând după ce aceste cuvinte au fost rostite, Cineva avea să se întoarcă dintre morți, dar, pentru cei mai mulți dintre fiii lui Avraam, nici aceasta nu avea să fie o dovadă suficientă pentru a crede în El. Nici celelalte minuni și nici chiar Învierea Domnului nostru Isus Hristos nu au putut sparge sau clinti inima de piatră a celor din generația Lui. În paralel cu Evanghelia după Luca, citim cartea Exodul care ne pune înainte o realitate similară. Egiptenii sunt martori la minuni, dar își împietresc inima. Din păcate, în aceeași postură se vor regăsi și evreii, în drumul lor spre țara promisă.

Nu, existența minunilor nu garantează existența unei credințe autentice. Se vor găsi mereu explicații alternative. Uneori, prezența minunilor nu va genera o credință autentică în Cel care este Sursa lor, ci o preocupare aproape bolnăvicioasă pentru minunile însele, pentru multiplicarea și intensificarea lor.

Refuzul de a crede are mai degrabă de a face cu mândria sau cu lipsa disponibilității de a accepta toate implicațiile acestei credințe. Da, credința nu apare niciodată singură, ci este însoțită întotdeauna de pocăință.