Conform primelor două capitole din cartea Numeri, Cortul Întâlnirii era așezat în mijlocul taberei: „Apoi va porni Cortul Întâlnirii, împreună cu tabăra leviților, așezată în mijlocul celorlalte tabere” (Numeri 2:17). Cortul era punctul central, reperul, în funcție de care era organizată și în funcție de care se mișca tabăra lui Israel.
Care era structura Cortului? Sintetizând datele textului biblic, putem face următoarele observații
În primul rând, să observăm că acesta era așezat într-o curte exterioară. Pe lângă Cortul propriu-zis, în această curte se mai aflau două obiecte: altarul de aramă și ligheanul de aramă. Altarul de aramă era locul în care se aduceau jertfele și unde acestea erau consumate. Este important să subliniem că acesta era primul obiect de care închinătorul care venea la Cort, iar mai târziu la Templu, „se lovea.” Între închinător și Locul prezenței lui Dumnezeu era așezat întotdeauna altarul. Nu cred că este nevoie de prea multe explicații cu privire la semnificația „crucială” (da, are legătură cu crucea!) a acestui aspect. Odată ce omul cade în păcat, singura lui șansă de a intra din nou în prezența lui Dumnezeu este prin intermediul jertfei și al altarului. Adevărul acesta este prezentat în Scripturi imediat după cădere, atunci când Dumnezeu îi îmbracă pe cei doi oameni în acele tunici de piele (Genesa 3:21). „Fără vărsare de sânge”, ne amintește autorul Epistolei către Evrei, „nu este iertare” (Evrei 9:22).
Această dimensiune a credinței, pomenirea jertfei și a sângelui, este respingătoare pentru sensibilitățile omului modern. În viziunea acestuia, vărsarea de sânge, altarul și jertfa țin de o etapă primitivă, barbară, a umanității, iar pomenirea acestor elemente este socotită ca fiind de prost gust. Într-adevăr, în această etapă a istoriei Mântuirii, noi nu mai aducem jertfe, dar pomenim mereu Jertfa adusă odată pentru totdeauna. Nu mai vărsăm sânge, dar ne amintim mereu de sângele care a fost vărsat.
Nu doar că nu ne rușinăm de jertfa depusă și de sângele vărsat, dar acestea reprezintă pentru noi cea mai importantă pricină de laudă: „În ce mă privește, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos…”, spunea apostolul Pavel în Galateni 6:14. Sângele vărsat nu este pentru noi un element periferic, neglijabil al credinței, ci ține de esența acesteia. Apostolul Petru ne reamintește, la rândul lui, că sângele prin care am fost răscumpărați este mai scump decât aurul și argintul: „Căci știți că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ați fost răscumpărați din felul deșert de viețuire pe care-l moșteniserăți de la părinții voștri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur și fără prihană” (1 Petru 1:19).
Crucea Domnului nostru Isus Hristos, ne amintește apostolul Pavel în 1 Corinteni 1 și 2, a fost și va fi mereu un prilej de poticnire, de scandalizare, dar rămâne singura cale de a intra în prezența Lui Dumnezeu. Între închinător și Cort era altarul, între noi și Dumnezeu este crucea! „Jertfa de pe Calvar ce-i respinsă de mulți,/ Mă atrage pe mine la ea”, spune bine cunoscuta cântare.
Tot în curtea exterioară, era așezat ligheanul de aramă. Înainte de a-și îndeplini slujba, era obligatoriu ca preoții să meargă acolo și să se spele. Doar apoi puteau să își ia în primire îndatoririle.
În al doilea rând, Cortul propriu zis era format din două încăperi: Locul Sfânt și Locul Preasfânt (sau Sfânta Sfintelor). Despre ceea ce se găsea acolo, în următorul text.
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează