„Nu putea nicidecum să își îndrepte spatele…” – meditație din Luca 13

Primul paragraf (v. 1-5) ne pune înainte o tragedie: „au venit unii și au istorisit lui Isus ce se întâmplase unor galileeni, al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor” (vezi v. 1). Cum va reacționa Domnul nostru în fața unei asemenea știri? În esență, Domnul spune că astfel de evenimente ar trebui să genereze în viețile noastre pocăință! Nu ar trebui să ne hrănim cu gânduri deșarte, spunându-ne că noi suntem în siguranță și că suntem mai buni, pentru că nu ni s-a întâmplat așa. Nu suntem!, ne arată Domnul. Da, în fața tragediilor de tot felul, nu suntem chemați să emitem judecăți, ci să ne pocăim și să arătăm compasiune. (Pasajul acesta nu ne vorbește decât indirect despre manifestarea compasiunii, dar Scripturile ne prezintă clar lecția aceasta în multe alte pasaje.)

Al doilea paragraf (v. 6-9) ne pune înainte o pildă. Un om avea un smochin în care investise, dar care nu aducea rodul cuvenit. Era al treilea an când venea, cu speranța că va găsi rod, dar, din nou, smochinul nu avea nimic de oferit. Lucrătorul din vie „pledează” cauza smochinului și reușește să amâne executarea judecății, dar doar pentru o perioadă limitată: un an! Dacă roadele vor lipsi din nou, smochinul va fi îndepărtat. Cred că pilda nu este plasată întâmplător după paragraful cu măcelărirea galileenilor. Domnul privește în viața noastră, așteptând să vadă pocăință și viața înnoită care urmează acesteia. O inimă care se pocăiește este o inimă curată în care sămânța Cuvântului aduce rod și Duhul Sfânt Își lucrează roada. „Dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel!”, spunea Domnul în paragraful anterior. „Poate că de acum încolo va face rod, dacă nu, îl vei tăia”, spunea lucrătorul din vie… Cele două afirmații ne pun înainte un mesaj similar.

Al treilea paragraf (v. 10-17), vindecarea femeii gârbove, este unul care ne încântă, dar, în același timp, ne întristează. Pe de o parte ne încântă dragostea și puterea Domnului nostru. Textul este atât de viu, încât atunci când auzim că o femeie care fusese gârbovă și nu putea să își îndrepte spatele deloc este vindecată ne vine instantaneu să ne întindem spatele. Cum să nu te bucuri de bucuria femeii? Cum să nu te bucuri că în mijlocul adunării este Cineva care are autoritatea să îndrepte (de data aceasta și la propriu și la figurat!) vieți în felul acesta? Fruntașul sinagogii… mâniat… nu are curajul să spună direct Domnului nemulțumirea Sa, așa că își descarcă nervii pe mulțime. Este ca un fel de secretară din România, dintr-o instituție care încă nu s-a izbăvit de sub comunism, care strigă la cei ce stau la coadă la secretariat, vânturându-le prin față orarul pe care nu îl respectă. Textul ne confruntă cu o întrebare dureroasă: în cele din urmă, cine este gârbov aici? Femeia nu mai e, a fost vindecată! Fruntașul încă era. Gârbovirea lăuntrică e mult mai greu de vindecat, pentru că e mult mai greu de detectat. Fruntașul era gârbov, dar îi plăcea și nu simțea nevoia să ceară vindecare.

Și celelalte pasaje din acest capitol sunt la fel de fascinante și vă încurajez să meditați pe marginea lor!