O împărăție care nu se poate clătina

Trăim zile în care pare că totul se clatină. Alergăm dintr-o parte în alta, încercând să ne prindem de ceva care să confere stabilitate, trăinicie vieților noastre, doar ca să realizăm că lucrurile care păreau atât de tari, sunt nestatornice și încep, la rândul lor, să se clatine.

Ce se întâmplă?

Poate că Dumnezeu încearcă să trezească o lume care a adormit, scuturând-o. Poate că Dumnezeu clatină lumea ca să ne reamintească lucruri pe care le-am uitat sau le-am neglijat în mod intenționat. Uneori, ieșirea din amorțeală, din letargie, nu este posibilă decât prin clătinare, prin scuturare.

Ce-i drept, Creatorul a așezat viața umană între două clătinări. Copiilor li se clatină și le cade primul „set” de dinți chiar în fragedă pruncie. Apoi cresc alții. Există însă o nouă clătinare a dinților, în ultima parte a vieții. O clătinare care indică vremea apusului.

Sunt semne discrete, pe care Dumnezeu le trimite fiecărui om, căutând să îl învețe că viața pe care o trăiește este scurtă și fragilă. Pentru că cei mai mulți oameni ignoră mesajul, iată am ajuns să trăim vremuri în care Dumnezeu clatină lumea întreagă.

O face ca să ne amintim de El, Cel pe care L-am uitat. Dar, iată, că L-am uitat tocmai pe Creatorul. Cel care le-a făcut pe toate și pe toate are puterea să le clatine, să le dărâme. Ar trebui să învățăm nu ne mai temem de clătinarea în sine a lucrurilor, ci să ne prindem de cel ce nu poate fi Clătinat. Stânca Veacurilor.

O face și ca să ne amintim că, deși lumea noastră se clatină, există o Împărăție ce nu poate fi clătinată. Împărăția veșnică a lui Dumnezeu, de care am uitat în vremurile liniștite. Chiar și atunci când nu am uitat de ea, am perceput-o mai degrabă drept poveste, basm… Este vremea să realizăm din nou că nu acea Împărăție este iluzorie, ci mai degrabă lumea noastră care tremură din toate încheieturile și stă să se dezintegreze.

O mai face însă și pentru ca în aceste vremuri, în care oamenii se clatină, să învețe să se sprijinească. Să se țină unii pe alții. Am fost poate prea preocupați de noi înșine, de rădăcinile și bunăstarea noastră. În zile ca acestea, trebuie să învățăm să întindem mâna și să fim un sprijin statornic pentru cei de lângă noi.