Cea mai mare pierdere

După ce am devenit creștin, o bucurie imensă mi-a umplut inima. Alergam prin orașul Iași, cît era acesta de mare, dintr-o parte în alta. Nu aveam nevoie de autobuz sau tramvai, pur și simplu alergam ca un apucat din pricina unui entuziasm și un fel de veselie lăuntrică pe care nu o mai experimentasem niciodată înainte.

Dar apoi acea vîlvătaie a mai pălit și de multe ori și prea adesea am fost cuprins iar de amărăciune. Am devenit acid și ”degrabă de ironii vărsătoriu”. Cu timpul, mai ales după cumpăna pe care am avut-o la 36 de ani, cînd era să mor, am scăpat temporar de amărăciune, dar simțeam că am pierdut ceva esențial, ceva extrem de important, unul dintre cele mai valoroase lucruri ale creștinismului. Prea tîrziu mi-am dat seama ce: BUCURIA!

Mîntuitorul ne poruncește bucuria chiar și în timpul prigoanei, ba mai mult, să ne bucurăm în suferințe, pentru că atunci este sigur că sîntem în voia Sa, cînd suferim pentru Numele Său! Apostolul strigă din pușcărie, fără a ține cont de circumstanțe, avînd toate motivele de amărăciune: ”Bucurați-vă în Domnul, iarăși zic: Bucurați-vă!” (Filipeni 4:4)

Același ne spune că bucuria este parte din roada Duhului Sfînt: ”Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea…” (Galateni 5:22).

Iacov ne scrie să privim ca pe o ”mare bucurie chiar și atunci cînd trecem prin felurite încercări, ca unii care știm că încercarea credinței noastre lucrează răbdare, dar răbdarea trebuie să-și facă desăvîrșit lucrarea, ca să fim desăvîrșiți, întregi și să nu ducem lipsă de nimic.” (Iacov 1:2-4).

Psalmistul spune: ”Dă-mi iarăși bucuria mîntuirii Tale … ” (Psalmul 51:12).

Așadar, eu nu am niciun fel de scuză pentru lipsa bucuriei. Ba chiar ar trebui să mă îngrijorez mai mult: lipsa acesteia este un simptom al unei patologii pneumatologice. Bucuria este un semn al celor iertați, este o pecete a celor mîntuiți. ”Neprihăniților, bucurați-vă în Domnul și veseliți-vă! Scoateți strigăte de bucurie, toți cei cu inima fără prihană!” (Psalmul 32:11).

Iertarea din partea lui Dumnezeu aprinde bucuria, relația permanentă cu El întreține bucuria. Dacă avem un Dumnezeu etern, pururea izvorîtor de viață, dacă avem un Dumnezeu sfînt și puternic, atunci, dacă bucuria din El izvorăște, și aceasta trebuie să fie permanentă, pură și puternică.

Bucuria creștinului trebuie să fie permanentă. Am văzut cu ochii mei oameni care au pierdut pe cineva drag, au trecut prin tragedii, au plîns, și-au bocit morții, dar bucuria autentică era ca o muzică în fundal, statornică, constantă, împletită cu speranța învierii. Martirii au mers zîmbind în circ, în fața fiarelor, Steinhardt n-a scris jurnalul frustrărilor din pușcărie, ci Jurnalul Fericirii. Deținuții politici pe care i-am cunoscut, după ani grei de suferință, cu multe nedreptăți îndurate și după eliberare, fără să beneficieze de măsuri compensatorii, și-au păstrat o seninătate și o lumină de nestins. Dacă ne ațintim ochii spre El, ”Da, inima noastră își găsește bucuria în El, căci avem încredere în Numele Lui cel sfânt.” (Psalmul 33:21).

Bucuria noastră trebuie să fie pură. Neamestecată cu hlizeală, distracție superficială, veselie și chef. David ne spune că această bucurie vine dintr-o inimă curată, spălată de păcat. Se poate simula bucuria autentică a mîntuirii și se poate înlocui cu distracția ieftină, cu plăcerea, fie aceasta cea mai nevinovată. Bucuria, roadă a Duhului, este izvorîtă din Dumnezeu și inconfundabilă ca simțire și parfum.

Dacă este din Dumnezeu Însuși, bucuria aceasta nu este ca un izbuc (izvorîre temporară), ci ca un izvor de munte, care curge constant, își păstrează debitul, este permanent, este pur și puternic. Avem un Dumnezeu puternic, avem o bucurie care nu-și scade tăria cu trecerea vieții peste noi. Am cunoscut creștini depresivi, cu schizofrenie sau alte boli psihice, sub tratament; unul dintre cei mai apropiați prieteni ai mei se luptă zilnic cu văi ale umbrelor, dar… dincolo de toate aceste alunecări în întunericul propriului psihic, rămîne susurul unui izvor de bucurie permanentă, pură și puternică! Cînd ne despărțim zîmbește larg și strigă: ”să ai o zi de excepție!” și rîde. Scrie poezie, este deja poet publicat, și Duhul îi păstrează bucuria, resursă pentru supraviețuire de fiecare zi…

Ce mare pierdere! Cea mai mare pierdere imediat vizibilă a creștinilor este roada Duhului, iar semnul cel mai evident al acestei pierderi imense este pierderea bucuriei. Dacă avem dragoste, vom avea și bucurie și dacă ne pierdem pacea, bucuria dispare cu aceasta, la fel în dreptul celorlalte elemente din listă. Orice vom fi suferit de-a lungul vieții, dacă sîntem mîntuiți prin Sîngele lui Cristos, avem cel puțin un motiv fundamental de bucurie!

”Bucurați-vă, iarăși zic: Bucurați-vă!”