Câteodată, când pierd timpul aiurea pe Facebook, mă opresc cu uimire și curiozitate asupra vreunei fotografii care îmi apare întâmplător în news feed, înfățișând vreo veche cunoștință/colegă/prietenă pe care nu am mai văzut-o de ani buni. De zeci de ani poate. Ce mi se pare remarcabil și uimitor e faptul că ea pare să fie îmbrăcată și să arate exact ca acum zece, cincisprezece, douăzeci de ani de când n-am mai văzut-o. Cu excepția unor evidente riduri și a îmbătrânirii vizibile pe fața care trădează trecerea anilor. Dar contextele par să nu fie foarte diferite de cele în care s-ar fi aflat și acum zeci de ani: la mare pozând în costum de baie, în club/pub cu prietenii, într-un city break cu prietenul, la job cu colegii – înlocuindu-se doar statutul de elevă/studentă cu cel de angajată.
Poate că ea este chiar încântată (încă) să ducă genul de viață despre care cânta la douăzeci de ani, „tânăr(ă) vreau mereu să fiu, să trăiesc așa cum știu”, ba chiar să mai aibă și bani destui încât să-și permită să colinde întreaga lume în excursii și vacanțe exotice. În poze, totul pare perfect – viața ideală, o continuă distracție și împlinire de sine. Și totuși…
Ne apropiem de vârsta de 40 de ani. Când am văzut-o ultima dată pe fata respectivă, aveam poate șaisprezece. Poate douăzeci. Atunci nu părea nici ciudat, nici deplasat ca ea să ducă o astfel de viață. Părea cât se poate de normal. Nimeni nu se gândea pe atunci prea serios la viitor, la scopuri și obiective în viață, la sensul vieții. La șaisprezece ani părea normal. La douăzeci nu părea deplasat. Dar la patruzeci?
Lucrul și mai șocant este că EA nu e deloc excepția. De fapt, eu, care m-am căsătorit la douăzeci și trei de ani și am patru copii sunt o anomalie atât de mare pentru generația în care am crescut încât, din totalitatea colegelor și prietenelor (inclusiv din mediul evanghelic) pe care le-am avut până la terminarea facultății, le-aș putea număra pe degetele de la mâini pe cele care mai sunt în aceeași situație. Dintre cele care totuși s-au mai căsătorit, majoritatea au un copil, câteva poate chiar doi, iar restul sunt în aceeași situație de veșnice adolescente care-și trăiesc viața schimbând distracții și relații ca la douăzeci de ani, deși au imediat patruzeci.
Îmi vine în minte o scenă amuzantă, din serialele de comedie, atunci când un bărbat vede o tipă atrăgătoare, blondă și sexy, care stă cu spatele. Dar când se întoarce… de fapt e o babă știrbă, care îi face cu ochiul, dar el nu știe pe unde să o șteargă mai rapid. Cumva, intuim instinctiv că „babelor” nu le mai șade bine în postura asta. O babă drăguță e aia care-și plimbă nepoții în parc și face prăjituri gustoase. Doar că pentru a avea nepoți trebuie să ai mai întâi copii; și secretul prăjiturilor gustoase nu se învață în pub-uri și la job.
Culegem rodul „eliberării” și emancipării pe care ne-a adus-o mișcarea feministă din erele întunecate ale patriarhatului. Acum femeia nu mai este sclava unui bărbat de care să fie dependentă și pe care să-l slujească în schimbul protecției și întreținerii. Acum ea este sclava tuturor bărbaților cărora li se vinde în căutarea iubirii și a intimității, fără ca vreunul să-și asume vreo responsabilitate față de ea. E independentă financiar, dar dependentă de vicii și de părerea oamenilor, prin laudele și aprecierea cărora își măsoară valoarea și își stabilește identitatea. Acum ea nu mai este sclava propriilor copii și a responsabilităților casnice. E liberă să-și slujească cu credincioșie patronul, căci munca de birou și sclavia corporatistă e mai satisfăcătoare decât creșterea și educarea generației viitoare, pe umerii căreia se află succesul sau prăbușirea civilizației. Acum ea nu mai trebuie să fie constrânsă de propria-i anatomie, de nemiloasa ei fertilitate înnăscută, ci poate să și-o suprime (chiar criminal dacă e nevoie) până la momentul potrivit – atunci când cu greu mai poți deveni mamă, în al doișpelea ceas, fiind la un pas de a pierde trenul.
Femeia e liberă să nu-și mai găsească împlinirea în rolul atribuit de Dumnezeu: acela de a susține și încuraja până la moarte un bărbat în brațele căruia să se simtă iubită și protejată; acela de a fi roditoare, de a da naștere sufletelor veșnice ale generației următoare, de a educa și a modela caracterul celor ce vor duce moștenirea ei mai departe; acela de a face din casa ei un cămin, de a face din familie o unitate puternică și stabilă care să susțină o societate sănătoasă și prosperă. Femeia e liberă să nu mai fie femeie.
Dar oare e fericită? Feminismul chiar asta i-a promis, că dacă își va urmări visul de a trăi pentru sine, de a-și urma cariera și propriile interese și plăceri, atunci va fi fericită. Dacă se va debarasa de josnicul statut de soție și mamă și va urmări scopuri mai nobile în viață, atunci va simți că trăiește cu adevărat. Oare i-a dat ce i-a promis?
Un text de Agnia Potoroacă pentru Edictum Dei
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează