Cine binecuvântează pe cine? – meditație din Genesa 47

Patriarhul Iacov se află la sfârșitul unei vieți grele. În tinerețe, a fost nevoit să fugă de fratele său Esau pentru a-și scăpa viața. Mai apoi a fost exploatat o bună bucată de vreme de unchiul său Laban. Familia lui a fost mereu caracterizată de tensiune, iar Iacov nu a avut întotdeauna tactul necesar pentru a aplana conflictele. La întoarcerea în Canaan, moare Rahela. Mai apoi, Dina, fiica lui Iacov, este violată. Ruben, fiul lui, îl dezonorează, culcându-se cu țiitoarea lui. Urmează apoi tensiunile interminabile între fii, care se sfârșesc cu dispariția lui Iosif, despre care Iacov crede că a fost ucis de animale sălbatice.

„Încununarea” (notați ironia, vă rog!) unei astfel de vieți grele este foametea care apare în Canaan. Iacov se află în țara promisiunii, dar acolo este foamete, astfel încât este nevoit să apeleze la resursele egiptenilor. În momentul în care află că fiul său Iosif încă trăiește și este guvernatorul Egiptului, Iacov se pornește cu întreaga lui casă pentru a se stabili acolo. Să reținem însă că Iacov vine acolo ca… muritor de foame. Se stabilește în Egipt pentru a supraviețui.

Acesta este contextul în care bătrânul patriarh apare în fața lui Faraon. Întrebat de sănătate, Iacov mărturisește: „Zilele anilor vieții mele au fost puține la număr și rele…” (vezi v. 9).

Aici intervine însă răsturnarea de situație! Ținând cont de context, ne-am aștepta ca Faraon să binecuvânteze pe Iacov, dar se întâmplă tocmai invers și se întâmplă de două ori, pentru ca nu cumva faptul să scape neobservat: „Iacov a binecuvântat pe Faraon” (v. 7)/ „Iacov a binecuvântat iarăși pe Faraon” (v. 10). Este ceva special în a vedea mâinile bătătorite, arse de soare și poate acum chiar tremurânde ale bătrânului patriarh, ridicându-se pentru a da binecuvântarea celui mai puternic și influent om din bazinul mediteraneean. Pentru că binecuvântarea o pot oferi nu cei influenți, nici ce prosperi, ci cei ce au parte de prezența lui Dumnezeu în viața lor!

În cele din urmă, ne întâlnim din nou cu tema providenței. În aparență, egiptenii îi salvau pe Iacov și familia sa, oferindu-le pâine, în timpul foametei. În realitate însă, Dumnezeul lui Iacov îi salvase și îi binecuvântase pe egipteni, pentru ca aceștia să poată să fie o binecuvântare și să salveze familia lui Iacov. Iosif înțelesese lucrul acesta atunci când a spus fraților săi: „Nu voi, ci Dumnezeu m-a trimis aici…”. Nu egiptenii erau în centrul preocupărilor lui Dumnezeu, ci familia-poporul în devenire al promisiunii. Pentru a-Și îndeplini planurile, Dumnezeu se folosise de egipteni, la fel cum, peste mulți ani, avea să se folosească și de romani, pentru a Se asigura că Fiu Lui se va naște în cetatea lui David.