Trei lecții din temniță – meditație din Geneza 40

Însoțindu-l pe Iosif în călătoria lui, ajungem din nou într-un loc nedorit: în temniță. Ne este clar că Iosif nu ar trebui să fie acolo, așa că suntem revoltați. Și totuși, chiar și în acest context nefavorabil, Iosif ne oferă câteva lecții memorabile:

În primul rând, aș dori să observăm atitudinea lui Iosif. Mai întâi, lipsește revolta. Textul biblic subliniază vorbele soției lui Potifar, dar Iosif nu este de auzit, în toată această situație. Ce-i drept, Iosif era rob și nu avea prea multe drepturi, dar tăcerea lui subliniază atitudinea calmă, potolită. Modul cum suntem în stare să îndurăm ocara, batjocura, este un bun test pentru fiecare dintre noi. Este testul maturității. De ce e atât de important? Pentru că atunci când știi să înduri ocara dovedești o credință puternică în Dumnezeu. Cel care e aproape de Dumnezeu nu mai simte nevoia să se apere mereu în fața oamenilor.

Tot legat de atitudinea lui Iosif, lipsește victimizarea. „De ce mie?” sau „De ce tot mie?” ar fi putut întreba Iosif. Trăim într-o societate plină de „victime.” A fi victimă, înseamnă că ți s-a făcut o nedreptate, când tu de fapt erai nevinovat. Este postura de neajutorat care e asociată, în general cu lamentația, cu plângerea de milă. Iosif însă nu se socotește victimă! De ce? Pentru că el știe că nu e neajutorat. A fi victimă, înseamnă că alții fac ce vor cu tine. Dar, în momentul în care știi că Dumnezeu e pe tron înțelegi că nu ești o frunză aruncată de vânt încoace și încolo, ci înțelegi că Cel Care te protejează este Dumnezeul atotputernic.

Tocmai de aceea, Iosif găsește puterea de a merge și de a lupta mai departe. De a fi activ în temniță, așa cum fusese și în casa lui Potifar. (v. 14-15). Aici e harul, e înțelepciunea! Să accepți că totul a fost cu voia lui Dumnezeu, dar să fii dispus să lupți pe mai departe.

În al doilea rând, aș dori să observăm hărnicia lui Iosif. Este un lucru atât de evident, încât suntem tentați să îl uităm sau să îl neglijăm. V. 22 este însă cât se poate de clar. Trebuie însă să ne întoarcem înspre noi și să ne întrebăm: cât de harnici suntem? La ce lucrăm chiar acum? Adeseori ne găsim scuze: nu am avut resurse, am fost bolnav, am fost împiedicat.

Domnul nostru ne oferă pilda talanților, tocmai pentru a ne ajuta să înțelegem că nicio scuză nu va sta în picioare în ziua dreptei evaluări. Dacă privim la viețile unor oameni mari de lângă noi, vom observa că tocmai cei care s-au confruntat cu problemele cele mai mari au fost cei mai harnici.

În al treilea rând, aș dori să observăm altruismul lui Iosif. El avea toate motivele să caute să fie mângâiat, să fie ajutat, dar se pare că el este cel care îi încurajează pe ceilalți. Își face timp să îi asculte și să le ofere tălmăcirea viselor lor. Adeseori noi ne scuzăm lipsa generozității cu faptul că nu avem nimic de oferit; lipsa afecțiunii față de ceilalți, prin faptul că noi înșine nu am fost iubiți. Or tocmai acesta este unul dintre paradoxurile binecuvântate ale vieții creștine: începi să dai atunci când nu ai nici tu și ceea ce dai se înmulțește. Unul dintre cele mai bune leacuri în lupta cu descurajarea este încurajarea altora. Nu doresc să fac generalizări forțate, dar aceasta, adeseori, ne scoate din toate stările noastre negative și se dovedește cel mai bun tratament.