Ce pot învăța creștinii de la umanismul secular

Deși aceasta a fost o afirmație interesantă la doar un an după ce “gândirea și acțiunea umană” a fost afișată pe deplin în haosul și tragedia din 11 septembrie, umaniștii seculari au interpretat aceste evenimente în apărarea convingerilor lor. Pottivit declarației din 2002, “Umanismul este un răspuns la cererea generalizată pentru o alternativă la religia dogmatică”. Cu alte cuvinte, unii oameni devin teroriști pentru că sunt religioși, nu pentru că sunt oameni. Această argumentație a fost convingătoare la momentul respectiv. De fapt, în anii ce au urmat atacului de la 11 septembrie, umanismul secular părea să primească o atenție sporită în cultura occidentală, ca urmare a răspândirii așa-numitului “nou ateism”.

Cu toate acestea, susținătorii umanismului secular au arătat întotdeauna ca spectatorii cinici portretizați de Friedrich Nietzsche în parabola nebunului. Când nebunul strigă:  “Îl caut pe Dumnezeu! Îl caut pe Dumnezeu!”, oamenii îl batjocoresc. “A dispărut Dumnezeu, ca un copil?”, întreabă ei. “A plecat într-o călătorie?” Până la urmă, aceasta era sfârșitul secolului al XIX-lea. Cine mai credea în Dumnezeu?

Ceea batjocoritorii au pierdut din vedere, ne învață parabola lui Nietzsche, este că chiar dacă intelectualii seculari ai vremii sale batjocoreau credința în Dumnezeu, ei se agățau cu disperare de rodul credinței pe care o disprețuiau. De fapt, ei păreau complet inconștienți de ceea ce ar fi implicat desprinderea lumii de la Dumnezeu, atât pentru indivizi, cât și pentru societate. Normele sociale precum drepturile omului, progresul științific sau alegerea bunătății în locul cruzimii nu mai puteau fi justificate, cu atât mai puțin menținute. Până la urmă, numai o credință într-un anumit Creator ar fi putut fundamenta aceste noțiuni. “Ce făceam când am descatușat acest pământ de soarele său?”, a întrebat Nietzsche.

Umanismul secular al secolului al XX-lea se află în declin puternic de câțiva zeci de ani, copleșit de o viziune asupra lumii care susține că nu există o context universală și perceptibil al realității care poate fi cunoscut, că suntem toți prinși în propriile grupuri de oameni și în propria noastră înțelegere a realității, care este definită de o anumită formă de simțământ interior de cunoștință. Într-un astfel de context, citirea Declarației de la Amsterdam pare aproape naivă, la fel ca un episod din “Căsuța din prerie” sau o emisiune care se dorește evidențieze bunătatea oamenilor din vremurile trecute. Secțiuni întregi din această declarație sunt scrise ca și cum secolul al XX-lea nu ar fi existat:

“Suntem convinși că soluțiile problemelor lumii se află în rațiunea și acțiunea umană. Promovăm aplicarea științei și libertății de cercetare asupra acestor probleme, amintindu-ne că, deși știința oferă mijloacele, valorile umane trebuie să definească scopurile. Încercăm să utilizăm știința și tehnologia pentru a îmbunătăți bunăstarea umană și niciodată nu o facem distructiv sau fără scrupule.”

Alte secțiuni își arogă tot ceea ce Dumnezeu aduce în lume, în timp ce-L resping Dumnezeu Însuși.

“Apreciem toate sursele de bucurie și împlinire individuală care nu dăunează celorlalți și credem că un trai etic este o inițiativă de-o viață întreagă.

Prin urmare, prețuim creativitatea artistică și imaginația și recunoaștem puterea transformatoare a literaturii, muzicii și artei vizuale. Prețuim frumusețea naturii și potențialul ei de a aduce uimire, admirație și liniște. (…) Apreciem căutarea cunoștinței și umilința, înțelepciunea și înțelegerea pe care o conferă.”

Ne-am putea întreba ce ar spune nebunul lui Nietzsche despre aceste lucruri.

Înca de la început, umanismul secular a promis, în diverse moduri, să salveze lumea. Nu numai că aceste promisiuni au eșuat, dar nu a fost oferită nicio viziune coerentă despre cum ar arăta o astfel de “lume salvată”. La fel ca progresiștii de astăzi, care promit progresul fără a avea definiție fixă a ceea ce ar fi mai bine sau mai rău, tot ceea ce rămâne este o goană după plăceri și înfățișarea auto-exprimării ca fiind binele suprem. Cu alte cuvinte, eșecul abject al umanismului secular a dat naștere etosului cinic postmodern de astăzi.

Calitatea umanismului secular este că poate fi o avertizare pentru creștinii care consideră credința creștină a fi un fel de proiect umanist. Bineînțeles, ne dorim să fim oameni respectabili, intelectuali și plăcuți care fac lumea mai bună. Însă creștinismul nu este numai o modalitate de a atinge împlinirea umană. Este, în primul rând, o poveste adevărată despre lume și istoria umană. Această poveste este fundamentul unor credințe morale sigure, nenegociabile care pot să nu fie populare, dar care de asemenea nu sunt discutabile și nu pot fi separate de afirmațiile adevărate ale creștinismului.

Cu alte cuvinte, credința creștină nu trebuie să fie actualizată la fiecare deceniu, în ciuda a ceea ce poate ați auzit.

John Stonestreet, Maria Baer – Breakpoint

Photo by Mitchell Ng Liang an on Unsplash