Materialismul de consum și speranța creștină (IV)

„Renunțăm la sufletul nostru, primim putere în schimb, dar odată ce sufletul nostru, adică noi înșine, a fost pierdut, puterea astfel conferită nu ne va mai aparține… Este în puterea omului să se trateze pe sine ca pe un simplu «obiect natural»… Adevărata problemă este că, dacă omul alege să se trateze pe sine ca materie primă, materie primă va fi: nu materie primă care să fie manipulată, așa cum își imagina cu încântare, de către el însuși, ci de simplul apetit, adică de simpla Natură, în persoana celor care îl condiționează și care sunt dezumanizați.”

Lewis a lansat acest avertisment în timpul celui de-al Doilea Război Mondial pentru că a văzut cum, odată cu distrugerea moralității, însăși capacitatea de a-și apăra națiunea de asaltul barbariei era pusă în pericol. A fost totuși suficient de obiectiv pentru a adăuga următoarele:

„Nu mă gândesc aici doar, poate nici măcar în principal, la cei care sunt dușmanii noștri publici în acest moment. Procesul care, dacă nu va fi oprit, va duce la abolirea omului, continuă cu pași repezi printre comuniști și democrați, nu mai puțin decât printre fasciști.”

Aceasta mi se pare o observație de mare importanță: viziunile opuse ale lumii de astăzi au un punct de plecare comun în respingerea legii morale naturale și în reducerea lumii la „simple” acte. Măsura cu care se agață în mod ilogic de vechile valori diferă, dar, în esența lor, ele sunt amenințate de același pericol.

Adevărata falsitate a acestei viziuni asupra lumii, față de care drogurile și terorismul nu sunt decât simptome, constă în reducerea lumii la date și în restrângerea rațiunii la o percepție cantitativă. Esențialul din om este împins în subiectiv și astfel în ireal. „Abolirea omului”, care rezultă din faptul de a considera absolută o singură metodă de a ajunge la cunoaștere, este, de asemenea, distorsiunea clară a acestei viziuni asupra lumii. Avem omul, și oricine se simte obligat, pe baza unei teorii pe care o are, să îl ducă în domeniul dispozitivelor transparente și prefabricate, trăiește cu o percepție îngustată căreia ceea ce este esențial se grăbește să i se opună. Dacă știința urmărește o cunoaștere cât mai cuprinzătoare, în acord cu realitatea, atunci a face o singură metodă să fie ultimă este opusul științei. Aceasta înseamnă, cu alte cuvinte, că și rațiunea practică, de care depinde adevărata cunoaștere morală, este o formă reală a rațiunii și nu doar expresia unor sentimente subiective care nu merită să fie cunoscute. Trebuie să învățăm să apreciem încă o dată că marile intuiții morale ale omenirii sunt la fel de rezonabile și adevărate, ba chiar mai adevărate, decât descoperirile experimentale din domeniul științei și tehnologiei. Ele sunt „mai adevărate” pentru că ating mai profund realitatea ființei și sunt mai cruciale pentru existența umanității.

Rațiunea moralității și rațiunea credinței

Două concluzii se desprind de aici. Prima este că imperativul moral nu este închisoarea din care omul trebuie să evadeze pentru a putea, în cele din urmă, să facă ceea ce vrea. Imperativul moral constituie demnitatea omului și, dacă scapă de el, omul nu devine mai liber. Dimpotrivă, el a pășit din nou în lumea simplelor mecanisme, a lucrurilor. Dacă nu mai există un imperativ la care el poate și trebuie să răspundă în libertate, atunci, de fapt, nu mai există nici un spațiu pentru libertate. Cunoașterea morală este adevăratul conținut al demnității umane, dar nu se ajunge la această cunoaștere fără a o trăi în același timp ca pe o obligație asupra propriei libertăți. Morala nu este închisoarea omului, ci mai degrabă divinul din el.

Pentru a ilustra cea de-a doua concluzie, trebuie să ne amintim încă o dată intuiția fundamentală la care am ajuns anterior: rațiunea practică (sau morală) este rațiunea în sensul cel mai înalt, deoarece ea pătrunde mai adânc în adevăratul mister sau în realitate decât rațiunea experimentală. Acest lucru înseamnă însă că credința creștină nu este o limitare sau un handicap pentru rațiune. Dimpotrivă, ea îl eliberează pe om din start pentru propria sa lucrare. Rațiunea practică are nevoie, de asemenea, de garanțele unui experiment, dar de un tip de experiment mai important decât cel care poate fi realizat în laborator. Ea are nevoie de experimentul unei existențe umane reușite, care nu poate veni decât cu istoria ulterioară însăși. Din acest motiv, rațiunea practică a fost întotdeauna ordonată spre marea căutare de a experimenta și testa viziunile colective ale eticii și religiei. Așa cum știința, pe de o parte, depinde de descoperirile strălucite ale unor mari indivizi, tot așa, pe de altă parte, construcția unei etici sistematice depinde de viziunea particulară a unor indivizi cărora le-a fost dat să întrezărească întregul. Marile dezvoltări etice ale Greciei și ale Orientului Apropiat și Îndepărtat nu au pierdut nimic în ceea ce privește validitatea care se află în centrul afirmațiilor lor. Totuși, le putem privi acum ca pe niște afluenți, care curg spre marele fluviu al creștinismului și al explicației sale asupra realității.

De fapt, viziunea morală a credinței creștine nu este ceva deosebit de creștin; ea este mai degrabă sinteza marilor intuiții morale ale umanității dintr-un nou centru care le ține pe toate laolaltă. Acest concurs de înțelepciune etică este ridicat de multe ori astăzi ca argument împotriva forței obligatorii a poruncilor livrate de Dumnezeu în Scripturi. Se poate vedea, așa se argumentează, că Biblia nu posedă cu adevărat o înțelepciune morală, ci că, din când în când, a adoptat ca fiind ale sale intuițiile morale ale lumii din jurul ei. Prin urmare, autoritatea în materie de moralitate ar fi doar cea care, la un moment dat, într-o anumită epocă, a fost recunoscută ca fiind rezonabilă. S-a ajuns deja, așadar, la îngrămădirea moralității într-un calcul simplu – adică la abolirea moralei în sensul real al termenului.

Ceea ce este corect este exact contrariul: coerența interioară a direcției fundamentale a moralei, care a fost treptat purificată pe măsură ce se dezvolta, este cea mai bună dovadă a validității sale – cea mai bună dovadă că este descoperită, nu inventată. Descoperită – cum? Aici, domeniile revelației și rațiunii se îmbină strâns unul cu celălalt. Aceste intuiții sunt descoperite de unii, așa cum am spus, prin intermediul unor figuri particulare care au făcut posibilă o privire mai profundă. Noi numim revelație o astfel de vedere, care merge dincolo de propria achiziție de cunoștințe.

Totuși, ceea ce se vede în domeniul etic este, în esență, același mesaj moral care se află în creația însăși. Pentru că natura nu este, așa cum ar vrea știința dintr-un turn de fildeș, un fel de montaj pus laolaltă de întâmplare de legile probabilității; mai degrabă, ea este creație. În natură, Spiritul creator se exprimă pe sine. Din acest motiv, nu există doar legi naturale în sensul funcțiilor fizice: există legea reală a naturii, care este o lege morală. Creația însăși ne învață cum putem fi ființe umane în mod corespunzător. Credința creștină, care ne ajută să recunoaștem creația ca fiind creație, nu este un handicap pentru rațiune. Ea oferă rațiunii practice spațiu pentru creștere și dezvoltare. Legea morală pe care o propune Biserica nu este o povară specială pentru creștini, ci apărarea omului împotriva încercării de a-l reduce la nimic. Dacă morala – așa cum spunem noi – nu este înrobirea, ci eliberarea omului, atunci credința creștină este avanpostul libertății umane.

Omul are nevoie de ethos pentru a fi el însuși. Ethosul, însă, necesită credința în creație și nemurire: adică necesită obiectivitatea imperativului și răscumpărarea sa finală prin responsabilitate și împlinire. Imposibilitatea unei existențe umane izolate de acestea este o dovadă indirectă a adevărului credinței creștine și a speranței sale. Această speranță este o speranță salvatoare pentru ființele umane, chiar și astăzi. Creștinul poate fi fericit în credința sa; fără vestea bună a credinței, omenirea nu poate rezista pe termen lung. Bucuria credinței este responsabilitatea sa: ar trebui să ne apucăm de ea cu un curaj nou în acest moment al istoriei noastre.

Un discurs de Benedict al XVI-lea în 1988