Sinele pervertit

Mulți dintre noi suntem familiari cu cărțile și filmele în care acțiunea se învârte în jurul personajelor captive într-o lume în care nimic nu este conform așteptărilor. Fie că e Alice în Țara Minunilor sau Keanu Reeves captiv în Matrix, toți se simt dezorientați, confuzi și neliniștiți. În acest fel se simt mulți oameni în lumea de azi, unde tot ceea ce ieri părea sigur – definiția căsătoriei sau semnificația cuvântului “femeie”, de exemplu -, acum pare să fie în continuă schimbare.

Pentru a înțelege acest haos, avem nevoie de puțină meditație istorică. Să luăm, de exemplu, observația eticianului creștin Oliver O’Donovan cu privire la dezbaterile despre avort din anii 1970. El a observat că el și alți susținători pro-viață au făcut o greșeală fundamentală: nu au anticipat că cel mai slab argument al taberei pro-avort se va dovedi, în cele din urmă, a fi cel mai puternic și mai convingător: că pruncul din pântece este doar o parte a corpului femeii. Toți, fie că sunt pro-viață, fie că sunt pro-avort, știu că nu așa stau lucrurile. Din acest motiv uterul și componentele sale stârnesc atâta patimă în ambele tabere. Când a trimfat acest argument slab? Răspunsul, potrivit lui O’Donovan, a fost că argumentul făcea apel la cele mai profunde intuiții ale bărbatului și femeii moderne, care se consideră a fi liberi și autonomi și care cred că scopul vieții este obținerea fericirii psihologice personale și un sentiment de bunăstare interioară. Pe scurt, bărbatul și femeia modernă s-au aliniat în spatele argumentului care le dădea ceea ce își doreau: pace și multumire personală.

La câteva decenii după observațiile lui O’Donovan, este mai clar ca niciodată că această înțelegere intuitivă a ceea ce înseamnă să fii om a împuternicit mult mai multe lucruri decât argumentele retorice ale taberei pro-avort. Să luăm problema transgenderismului, de exemplu. Până recent, oamenii ar fi luat în derâdere un bărbat care pretinde că e o femeie captivă în corpul greșit. Ar fi respins ca pe o idioțenie orice sugestie că termenul de “gen” ar putea însemna altceva în afară de sex. În prezent, astfel de afirmații și idei sunt norma în cultura noastră, întâlnindu-se în comedii, departamentele de resurse umane și școlile primare.

Nu numai că transgenderismul a devenit plauzibil în lumea noastră, însă a devenit o cerință a noii ortodoxii culturale. Un accesoriu al credinței. Am ajuns până acolo încât criticii acestei ideologii, cum ar fi autoarea J.K. Rowling, sunt linșați digital.

Toate acestea arată că, dacă vrem să înțelegem adevărata natură a schimbărilor remarcabile care fracturează societatea noastră, trebuie să le așezăm în contextul larg al felului în care gândesc sau se imaginează oamenii pe sine. În dezbaterea despre avort, O’Donovan a arătat nu importanța argumentului propriu-zis, ci a imaginației morale cuprinzătoare, care face ca anumite argumente (chiar și pe cele foarte slabe) să fie puternice din punct de vedere retoric.

Cum am ajuns o societate în care ne considerăm noi înșine a fi autonomi? Unde emoțiile și sentimentele interioare determină felul nostru a ne vedea pe noi înșine? Unde fericirea personală, individuală, psihologică a devenit criteriul de bază în deciderea a ce este sau nu este moral, chiar și în definirea a ceea ce este real?

Cum am ajuns aici

Nu există un răspuns singular sau simplu la aceste întrebări, deoarece o multitudine de factori au avut un rol critic. Există o versiune intelectuală care înglobează gânditori de bază, a căror idei au modelat perspectiva realității. Jucărica elitelor educaționale, această versiune s-a strecurat prin canalele media și divertisment pe străzile noastre. Între timp, avansurile tehnologice nu numai că au schimbat modul în care ne purtăm, dar au remodelat felul în care gândim și ne raportăm la lumea din jurul nostru. Apoi, avem ascensiunea unei politici bazate pe noile (și adesea volatilele) identități: gen, rasă și sexualitate. Nemaifiind doar o coliziune de perspective, această politică înseamnă o provocare fundamentală pentru coerența societății noastre. Toate acestea se leagă de transformările de bază ale naturii și scopului instituțiilor care definesc cultura noastră.

Mulți gânditori au contribuit la modelarea mentalității moderne. Un exemplu influent este Jean-Jacques Rousseau, filozoful genovez al secolului al XVIII-lea. Puțini îl citesc în prezent pe Rousseau, însă el și-a lăsat o amprentă adâncă, ca una dintre sursele de bază ale teoriei educaționale centrate pe copil. Afirmația lui Rousseau că “Omul se naște liber, dar pretutindeni este în lanțuri”, poate să slujească ca cel mai concis rezumat al mitului modern a ceea ce înseamnă să fii o ființă umană.

Rousseau credea că ființele umane se nasc într-o stare fundamental pură. Într-adevăr, în ciuda protestelor sale, autobiografia sa, “Confesiuni”, este în parte un răspuns la marele autor al cărții cu același titlu, Augustin. Augustin credea că ființele umane se nasc păcătoase, iar Rousseau nu era de acord. Pentru el, omul iese din pântece gata empatic și moral. Cerințele înaltei societăți sunt cele care ne pervertesc, încurajându-ne să devenim egoiști în relațiile cu ceilalți și să ne ridicăm în statut conform așteptărilor pe care societatea le are de la noi. Societatea este cea care ne ruinează moral.

Abordarea lui Rousseau a sinelui a constituit o influență puternică asupra mișcării artistice numite Romanticism. Această mișcare a înflorit în special în Germania și Anglia la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. A fost, într-o măsură, un răspuns la vărsarea de sânge a Revoluției Franceze și la Cultul Rațiunii, care s-a dovedit a fi atât de inadecvat ca bază a construirii unei societăți drepte. Romantismul vedea arta ca un mijloc de a îmbunătăți omenirea, dând o formă adecvată emoțiilor. Pentru poetul William Wordsworth, aceasta a însemnat să-l ajute pe cititor să se reconecteze cu natura. Pentru scriitorul Percy Shelley, a însemnat să-și ajute cititorii să răspundă cu indignare la nedreptate și să își dorească o societate mai echitabilă. Ambii artiști credeau că gândurile și emoțiile erau cheia condiției umane.

Rousseau și moștenitorii săi romantici au exemplificat ceea ce sociologul modern Robert Bellah numește individualism expresiv. Aceasta înseamnă că fiecare persoană are un centru interior definit de sentimente și intuiții, care trebuie să își găsească o expresie exterioară pentru ca individul să fie autentic. Nu vă gândiți că inima este nespus de înșelătoare și deznădajduit de rea. Romanticii își doreau să ne-o afișăm. Însă există o diferență între părerile lui Rousseau și adepții săi și individualitatea normativă de azi. Rosseau și romanticii presupuneau că natura umană are o formă morală intrinsecă. Pentru ei asta înseamnă că trăirea interioară pe baza sentimentelor și simțirilor  nu era o trăire pe baza subiectivismului pur. Mai degrabă era o reîntoarcere la sinele pur, la structura morală nativă pe care societatea a întunecat-o sau stricat-o. Odată ce noțiunea că toți avem o natură umană comună, obiectivă și morală este respinsă, totul se schimbă. Acum individul devine suveran, iar ființele umane trăiesc pe baza subiectivismului pur, iar idei precum fericire, dezvoltare, bine și rău devin o chestiune de preferință personală. În acest punct suntem azi.

Sinele proiectat

Respingerea naturii umane – ca având o structură morală intrinsecă și o autoritate inevitabilă – a apărut ca o forță filosofică potentă în secolul al XIX-lea. O sursă importantă a acestei idei este gânditorul german G.W.F. Hegel. Hegel a observat că oamenii au gândit diferit în diferite perioade ale istoriei. Un atenian din Antichitate, un toscan din Evul mediu, un englez din perioada Reformei și un prusac din secolul al XIX-lea ar gândi diferit despre lume și locul lor în ea.

Hegel nu susținea o anihilare radicală a noțiunii de natură umană în ansamblul ei, ci dorea să fie înțeleasă ca o creatură a istoriei, a cărui conținut provenea din contextul ei istoric. Totuși, acest lucru adaugă încă un strat de subiectivitate și maleabilitate. În mâinile celui mai influent și revoluționar cvasi-discipol al lui Hegel, Karl Marx, acest istoricism a devenit un lut politic. Marx a luat definițiile obiective a ceea ce înseamnă să fii om și să trăiești într-un cadru moral și le-a modelat pentru a susține “realități” noi și îndrăznețe. Astfel, de exemplu, afirmația că mariajul ar trebui să fie, în mod natural, între un bărbat și o femeie pentru întreaga viață nu mai era “natural” în niciun aspect. Mai degrabă făcea nenegociabil un aranjament social, care se întâmpla să slujească intereselor economice ale clasei conducătoare. Dacă acest lucru vă sună familiar este din cauză că are foarte multe paralele în mișcarea modernă progresistă. În zilele noastre, argumentele împotriva familiei tradiționale, care o fac patriarhală, rasistă sau homofobă, în funcție de diatriba lunii, abundă.

Alți gânditori ai secolului al XIX-lea au contribuit la subminarea ideii că natura umană are o moralitate inerentă. Charles Darwin a relativizat diferența dintre oameni și alte animale, negând că oamenii ar avea vreun scop sau însemnătate specială sau transcendentă. Chiar dacă motivațiile lui nu erau politice, cum au fost la Marx, implicațiile au fost foarte asemănătoare: categoriile morale de existență au devenit doar niște mistificări ale comportamentului, necesare doar pentru supraviețuirea speciei. Apoi, cel mai mare iconoclast filozofic dintre toți, Friedrich Nietzsche, a pretins că toate sistemele morale nu erau altceva decât jocuri de putere făcute de o persoană sau un grup care dorea să-i manipuleze pe ceilalți. În mâinile lui Friedrich Nietzsche, noțiunea de “natura umană” a devenit o invenție, un construct viclean care dorea să-i inhibe pe cei puternici și să-i facă slabi.

Perspectiva întunecată a lui Nietzsche asupra psihologiei umane a găsit o paralelă științifică în cercetările lui Sigmund Freud, care vedea spațiul psihologic interior al ființelor umane ca unul întunecat și distructiv, caracterizat, mai presus de orice, de dorințele sexuale. Într-adevăr, pentru Freud, a fi adult nu mai însemna a deveni o ființă sexuală, ci a exprima dorințele sexuale care au fost întotdeauna prezente. Încă din anii 1900, cercetările lui Freud au luat lumea cu asalt și-au dat grai ideii care acum domină imaginația populară: sexul nu este ceva ce facem, ci cine suntem.

Să luăm, de exemplu, termenii de lesbian, homosexual, bisexual sau heterosexual. În prezent, sunt intuitiv importante pentru noi. Însă în recunoașterea acestui fapt recunoaștem că dorința, nu acțiunea definește sexul, care ne definește pe noi. A spune “sunt heterosexual” înseamnă a face o afirmație identitară și nu o declarație că nu am avut vreo relație sexuală cu altcineva. Este o afirmație a dorinței, nu a acțiunii.

Puțini îl mai citesc azi pe Rousseau, Marx, Nietzsche sau Darwin, cu atât mai puțin să mediteze profund la Hegel și moștenitorii săi. Cum se explică faptul că ideile lor, exprimate prin argumente sofisticate în cărți groase, au devenit instinctele și intuițiile societății în general? O mare parte a răspunsului este tehnologia. Tehnologia satisface miturile pe care ființele umane decăzute vor să le creadă despre ei înșiși. În primul rând, că suntem liberi, nu dăm socoteală nimănui și suntem stăpânii propriului nostru destin. În al doilea sens, că natura umană nu implică nicio dare de seamă față de niște standarde modale obiective.

Sinele digital

Cum fac avansurile tehnologice lucrul acesta? Pe scurt: tehnologia este decisivă pentru modul în care interacționăm cu lumea și, astfel, pentru modul în care ajungem să ne imaginăm cine suntem.

În primul rând, tehnologia slăbește legăturile comunității. Să luăm muzica, de exemplu. Acum două sute de ani, muzica era o chestiune de producție colectivă. Pentru a te bucura de muzică trebuia să fii parte a grupului care o producea sau să participi la o întrunire care asista la producerea ei. În prezent, majoritatea dintre noi experimentează muzica ca pe o chestiune de consum individual. Ascultăm în privat, alegem ceea ce dorim să ascultăm, ascultăm atunci când ne dorim.

Ai putea-o considera ca fiind un mijloc neînsemnat de divertisment, însă ea arată cum tehnologia modelează felul în care ne imaginăm pe noi înșine în lume. Suntem suverani. Putem schimba lumea pentru a se potrivi nevoilor noastre. Aceasta ne duce la al doilea cel mai important impact al tehnologiei: ne dă sentimentul că suntem atotputernici și că lumea este o materie primă care poate fi modelată după vrerea noastră. În consecință, autoritatea instituțională este erodată. Folosind internetul ca un pod de legătură pentru toate locurile, nu mai suntem limitați de mediul fizic sau de instituțiile din el. Muncitorul poate să-și caute o slujbă unde dorește, enoriașul poate să se închine unde dorește, i-ar cumpărătorul poate să cumprere de unde își dorește.

Tehnologia a cultivat o a treia intuiție culturală. Fenomenele care erau odată privite ca probleme morale, acum nu sunt mai mult decât probleme tehnice. BTS erau privite în trecut ca rezultatul imoralității. Era o poziție ușor de menținut într-o perioadă în care nu exista altă cale de a aborda prevenția (în afară de încurajarea celibatului atunci când persoana în cauză nu era căsătorită și fidelitatea când aceasta era). Odată cu apariția antibioticelor, BTS au devenit simple probleme care pot fi rezolvate cu medicația potrivită. 

Revoluția tehnologică stă la baza transformării sexului în societate. În trecut, ideea de sex ca recreație era inaplicabilă. Înainte de accesul facil la metode contraceptive eficiente și la avort, era greu să îți imaginezi sexul ca pe o recreație. Riscul îmbolnăvirii sau a unei sarcini însemna că sexul vine cu responsabilități. Tehnologia a rupt această legătură. În plus, pornografia depersonalizează actul sexual, îi oferă un nou scop – de amuzament, și separă plăcerea sexuală de orice relație interpersonală. Aceasta alimentează noțiunea că ceea ce contează în actul sexual este dorința și satisfacția personală și întărește ideea că fericirea și exprimarea individuală sunt scopul vieții și al politicii moderne ale identității.

Aceste trei șuvițe ale imaginației tehnologice ale culturii noastre s-au împletit, formând o funie numită transgenderism. Transgenderismul oferă o autoritate imensă dorințelor individului autonom. Presupune că natura nu e altceva decât materie primă. Vede tehnologia ca pe o componentă cheie în determinarea nu numai a binelui și răului, ci și a posibilului. A realului și a impunerilor ideologice opresive. Astfel, chiar și corpurile rămân fără autoritate în fața minților, sentimentelor și dorințelor noastre interioare… și în fața accesului la anumite proceduri medicale. Doar datorită avansurilor tehnologice ne putem imagina posibilitatea schimbării unui bărbat în femeie.

Există încă o modalitate notabilă prin care tehnologia ajută la cultivarea individualismului expresiv: rolul central al prestației publice. Dacă autenticitatea se găsește prin exprimarea exterioară a sentimentelor interioare, atunci social media face din întreaga lume o scenă. Acum, toți putem să ne prezentăm orice parte a vieții noastre unei audiențe vaste. Facebook, Twitter, Instagram și TikTok sunt platforme pentru exhibiționism.

Platforme ca acestea au luat individualismul expresiv modelat de intelectuali și l-au introdus în cultura populară. Nu trebuie să-l fi citit pe Nietzsche pentru a crede că natura nu are nicio autoritate intrinsecă, că natura umană nu are nicio formă morală inerentă, că realitatea este orice ai dori să o faci și că fericirea se găsește în satisfacerea dorințelor interioare. Nu trebuie să fi auzit de Freud pentru a crede că sexul definește cine suntem. Ai nevoie doar de un aport constant de social media sau de să urmărești intrigile filmelor sau programelor de televiziune actuale. Sexul este un destin și împlinirea sexuală este semnificația. Acesta este mesajul fățiș.

Șocul viitor

Până acum, totul pare deprimant. Însă ce transformări culturale și politice semnificative aduce această perspectivă?. Cum modelează individualismul expresiv (impregnat de sex și alimentat de apariția rețelelor de socializare) realitățile practice ale lumii în care trăim? Ce ciudățenie nouă va deforma minunata lume nouă?

În primul rând, vechile valori ale angajamentului social sunt răsturnate. Într-o lume expresivă, unde autenticitatea se găsește în prestație, lucrurile care odată erau considerate virtuți – modestia, reținerea, respectul pentru autoritate etc. – ajung să pară semne ale opresiunii. În al doilea rând, având în vedere rolul central al sexului în identitatea modernă, exhibiționismul sexual și distrugerea comportamentului sexual tradițional a devenit o parte centrală a programului modern de transformare culturală. Pentru progresiști, acesta trebuie să ajungă mai devreme ca niciodată în copilărie. Copiii vor fi învățați să se exprime sexual, deoarece – conform presupozițiilor culturale moderne – aceasta este personalitatea lor. Oricine este uimit de numărul mare de familii cu copii mici care aclamă bucuroși afișările ostentative și sexualitatea exagerată de la marșurile “pride” trebuie doar să mediteze la mesajul sinelui modern pentru a înțelege ceea ce vad. Lumea modernă nu crede că sexualizează copiii. Crede că aceștia se nasc sexualizați. Pentru a fi cu adevărat ei înșiși, copiii au nevoie doar de ajutor pentru a înțelege acest lucru.

În al treilea rând, principiile culturale care se bucurau de sprijin de-a lungul spectrului politic, cum ar fi libertatea de exprimare sau de practicare a religiei, vor deveni din ce în ce mai neplauzibile și mai vulnerabile. Odată ce sinele devine psihologizat și fericirea se identifică cu un sentiment interior de mulțumire, cuvintele ddvin arme. Uzul acestora trebuie reglementat la fel ca violența fizică. Astfel au apărut codurile care restricționează exprimarea și presiunea crescândă asupra manifestării libere a religiei în spațiul public. A refuza să folosești pronumele ales de o persoană trans înseamnă a refuza să o recunoști drept cine se crede aceasta a fi. Astfel de refuzuri vor fi privite ca un asalt asupra persoanei, deoarece neagă suveranitatea sentimentelor și legitimitatea identității alese de ei.

Bineînțeles, aceasta va duce la alte dificultăți, deoarece nu toate identitățile sunt compatibile: creștinul vocal și drag queen, de exemplu. Astfel, cineva va trebui să decidă pe cine să sprijine și oe cine să reducă la tăcere. Astfel apare o altă ciudățenie, vizibilă chiar acum: libertatea individuală radicală favorizează ideologiile deosebit de intolerante și uneori totalitariste la locul de muncă sau în societate în general.

Trăim într-o minunată lume nouă. Vestea bună? Este construită pe un mit. Nu ne naștem liberi, ci radical dependenți de alții și supuși naturii și Dumnezeului ei. Vestea rea? Putem cauza mult rău încercând să negăm aceste adevăruri fundamentale și evidente. Totuși, așa cum O’Donovan a văzut în retrospectivă cu privire la dezbaterea despre avort, această ciudățenie are o logică. Atâta timp cât rădăcinile ei sunt adânci și temeliile bine clădite, înțelegerea acestei logici este cu siguranță primul pas în formarea unui răspuns profund.

Carl Trueman, WNG

Photo by Vladislav Nahorny on Unsplash