Trăim într-o lume în care taina cu anevoie își mai face loc. Nu mai suntem dispuși să recunoaștem că există lucruri pe care încă nu le-am elucidat pe deplin. Dintr-un anumit punct de vedere, cunoașterea a făcut într-adevăr progrese. Descoperirile științifice din ultimele secole (și nu numai) ne fac viața mai ușoară. (În paranteză fie spus, progresul științific nu a fost însoțit în parcursul lui de progresul moral, astfel că descoperirile științifice ne fac uneori viața mai grea. Ba mai mult, producerea tehnologiei de război nu doar ne face viața mai grea, ci o transformă într-un iad!).
Aceste descoperiri însă ne-au inoculat iluzia omniscienței. Am devenit atât de siguri pe noi înșine, încât nu mai acceptăm că realitatea conține mistere care refuză să ni se descopere. Nu ne dăm seama că o lume în care toate ne sunt cunoscute, în care nu mai este nimic de descoperit, de explorat, de cunoscut este o lume anostă și plictisitoare.
Sărbătoarea nașterii apare înaintea noastră, simultan, ca o descoperire, dar și ca o taină. Crăciunul înseamnă descoperire, întrucât Întruparea Fiului lui Dumnezeu reprezintă punctul culminant al procesului de revelație a lui Dumnezeu, apogeul acesteia. Dumnezeu poate fi văzut în natură, dar din pricina păcatului și a limitărilor noastre, această vedere este încețoșată și incompletă. Mai mult, Dumnezeu a putut fi văzut în multitudinea revelațiilor din Vechiul Legământ: îngeri, vise, vedenii și altele. Domnul nostru Isus Hristos este însă „Cuvântul”, revelația perfectă a lui Dumnezeu. Iată ce spune autorul Epistolei către Evrei: „După ce a vorbit în vechime părinților noștri prin proroci, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care l-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor și prin care a făcut și veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui (…)” (Evrei 1:1-3). Afirmația cea mai tranșantă o face Însuși Domnul nostru în Ioan 14:9: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl.”
După cum spuneam și în alte texte, sărbătoarea Întrupării este infinit mai mult decât „magie” și „luminițe.” Sărbătoarea care ne stă înainte are de-a face cu descoperirea Slavei!
Sărbătoarea descoperirii este însă, simultan, și sărbătoarea tainei. Cum poate Creatorul omului să devină om? Cum poate Creatorul omului să devină om și să rămână Dumnezeu? Cum poate să se nască Părintele Veșniciilor? Adeseori ne minunăm în fața nașterii din fecioară și ne întrebăm cum este posibilă. Nașterea din fecioară nu este însă decât minunea care exprimă o minune mai adâncă, mai profundă: Întruparea Fiului lui Dumnezeu! Este de mirat faptul că Fiul lui Dumnezeu pătrunde într-un mod neobișnuit în lume? Mai degrabă ar fi de mirat să pătrundă în mod obișnuit.
Descoperirea Slavei, din sărbătoarea care ne stă înainte, ne cheamă la închinare, dar același efect îl are și taina sărbătorii. Frumusețea de nedescris stă în faptul că mereu sunt lucruri noi de descoperit în „Hristos, în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei” (Coloseni 2:2-3).
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter