Filmul Disney “Encanto” spune o poveste diferita despre dragoste

În ultimii ani, am fost încântată de mesajele despre dragoste pe care filmul Disney “Frozen” le-a transmis și, cel mai recent, “Encanto”, care a câștigat Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun film de animație din 2022. După cum observă Ross Douthat, Encanto este cel de-al cincilea film consecutiv Disney care nu are în centru o poveste de dragoste romantică, o tendință pe care el o interpretează ca fiind un semn de decadență a societății.

Aș dori să ofer o perspectivă diferită. “Encanto” s-ar putea să nu ofere perspectiva căsătoriei și a iubirii romantice pe care am aștepta-o, însă este o perspectivă credibilă în zilele noastre, având în vedere scena globală a căsătoriilor nereușite. Mulți tineri adulți care au asistat la apogeul revoluției sexuale au privit, copii fiind, la părinții lor care căutau sex și iubire în detrimentul angajamentului. Tânărul care își amintește de tatăl său în pat cu o altă femeie, tânăra a cărei bunici au crescut-o în timp ce mama ei trecea de la o relație la alta. Dorința sexuală și romantismul sunt, bineînțeles, bune și necesare pentru continuitatea civilizațională, însă sunt ușor de răvășit; erotizarea și romantizarea dragostei nu ajută la longevitatea familiei.

“Encanto” este o poveste care prezintă o traumă generațională și disfuncție familială, două motive des întâlnite pentru care tinerii ezită să își întemeieze propriile familii. Acțiunea se petrece în Columbia, iar povestea ne prezintă familia multigenerațională Madrigal, a cărei membri au fiecare câte un dar miraculos pe care trebuie să îl folosească spre binele comunității – în afara de Mirabel, care este blândă și plină de compasiune, însă pare un personaj obișnuit. Însă, atunci când casa magică în care familia locuiește începe să se crape, soarta familiei stă pe umerii lui Mirabel.

Ceea ce urmează nu e o poveste despre o eroină neînțeleasă și prigonită care se eliberează din captivitatea familiei și a comunității pentru a-și găsi adevărata identitate. Nu, ci asistăm la o poveste a unei fiice și nepoate a cărei călătorie o duce și mai adânc la relațiile familiale, mai ales la cele destrămate. Ea va căpăta – la fel ca întreaga familie – un nou sentiment al propriei demnități și valori (“Miracolul sunteți voi, nu doar un dar, ci voi… voi toți”). Un astfel de mesaj despre demnitatea necondiționată a fiecărei persoane este un mesaj pro-viață și este ceea ce societatea meritocrației are nevoie. În plus, departe de a avea o mentalitate fixă a dragostei, povestea prezintă crezul contracultural despre posibilitatea unei iertari și reconcilieri adevărate (chiar și atunci când este vorba de lucruri deosebit de grave).

În mod remarcabil, chiar în locul în care trauma familială a apărut (moartea timpurie și jertfitoare a lui Pedro), familia primește darurile miraculoase și, mai apoi, darul reconcilierii. Pe același mal, Abuela își cere iertare de la Mirabel pentru comportamentul ei poruncitor, după care își pleacă capul, cuprinsă de rușine: “Îmi pare atât de rău. Nu ne-ai rănit niciodată familia, Mirabel. Suntem destrămați din cauza mea.”

Aici, Mirabel își vede bunica într-o nouă lumină, iar din înțelegerea contextului suferinței ei se naște empatie. “Bunico, în sfârșit văd totul clar”, spune Mirabel, întinzându-și mâinile pe care Abuela le ia într-ale sale. “Ți-ai pierdut casa. Ți-ai pierdut totul. Ai suferit atât de mult. Singură. Pentru ca acest lucru să nu se mai întâmple niciodată. Am fost salvați datorită ție. Suntem o familie datorită ție. Și nimic nu poate fi atât de distrus încât să nu-l putem repara… împreună.”

Vechiul scenariu cultural – despre un individ care își găsește libertatea tăind legăturile afective în loc să crească odată cu ele – a devenit din ce în  mai anost și obosit. Interdependența este o paradigmă care reînvie. Acest lucru este evidențiat foarte frumos în penultimul cântec al filmului, când Mirabel și familia ei sunt reconciliați și oamenii satului vin cu unelte, cantând un cântec exuberant: “Lasă-ți povara/ Suntem lângă tine/ Nu avem daruri, dar suntem mulți/ Și am face orice pentru tine”. Ei sunt gata să lucreze împreună cu familia Madrigal la reconstruirea casei.

Intriga principală a filmului nu este o poveste romantică tipică, însă narațiunea fundamentală a animației este o poveste romantică: povestea dintre Abuela și soțul ei, Pedro, din care se trage întreaga familie Madrigal. Într-o secvență de două minute care mă lasă cu ochii în lacrimi de fiecare dată când o văd, filmul ne prezintă povestea lor de dragoste de la prima vedere, la căsătorie, la nașterea tripleților și la încercările cu care se confruntă tânăra familie. Această scenă mărturisește mai multe despre frumusețea căsniciei decât orice teorie moralistă. Mai ales, este prima dată când îmi amintesc să fi văzut o nuntă catolică (într-o biserică, cu un preot) prezentată într-o animație de asemenea anvergură.

Probabil povestea pe care o spunem despre dragoste trebuie să devină din ce în ce mai puțin predefinită, deoarece într-o epoca sfărâmată de neiertare, dragostea trebuie să se adapteze sau să se frângă. Începem să înțelegem că, în realitate, avem de ales mai puțin între fericire și libertate de-o parte și obligație pe de alta, și mai mult între izolarea goală a individualismului autonom și interdependența dezordonată, însă plină de însemnătate a legăturilor umane. Atâta vreme cât prezintă transformarea rănilor familiale în dragoste puternică și durabilă, noua generație de povești este minunată.

Amber Lapp, IFStudies

Unfortunately, while many people strive to be generous, they find their financial situation limiting them. Right now, 78 percent of Americans are living paycheck to paycheck, and 40 percent are not able to pay an unexpected $400 expense with cash. We don’t have margin in our finances. This certainly impacts our financial generosity. The lack of margin in our finances hinders our freedom to give to our church and others as we desire. Bills must be paid.