You did not follow anybody yet.
Nu ne putem imagina o lume fără ziua nașterii lui Isus. Încă din copilărie, zilele noastre au fost numărate după ceea ce a precedat și a urmat în acea zi. Există ”înainte de Cristos” (î.Ch.) și ”după Cristos” (A.D., anul Domnului nostru). Deși unii dintre vecinii noștri post-creștini ar dori să schimbe acronimul, știm care este punctul central al istoriei – Ziua care a schimbat totul.
M-am gândit mult la această lipsă de obiectivitate istorică în ultima vreme. Mi-am petrecut timp citind și meditând asupra narațiunii despre nașterea Domnului din Scripturi, citind versetele pentru Advent și încercând să-mi imaginez cum ar fi fost să fiu acolo. M-am întrebat cum a fost să fii printre cei cărora li s-a anunțat: „Astăzi, în orașul lui David, vi s-a născut un Mântuitor; El este Mesia, Domnul. Acesta va fi un semn pentru voi: veți găsi un prunc înfășat în scutece și culcat într-o iesle” (Luca 2:11-12).
” – Du-te să-L vezi pe Rege, Este în iesle.”
Există o profundă ironie în povestea nașterea lui Isus. În primul rând, nașterea însăși. Creatorul Universului, Regele regilor, s-a născut într-o iesle. În acea zi, Dumnezeu ne-a făcut de cunoscut ceea ce este cu adevărat „bun” și „binecuvântat”. Este în armonie cu Predica de pe Munte și 1 Corinteni 1:20-31, dând o lecție înțelepciunii lumii acesteia.
Vestea nașterii Mântuitorului nu este anunțată elitelor culturale sau clasei de mijloc, ci păstorilor. Persoane modeste, neîngrijite, din pătura social de jos. Ba mai mult, semnele nașterii Mântuitorului sunt înțelese nu de cei din clasa religioasă a vremii, cei cu titulaturi impresionante, ci de către magi – despre care știm foarte puține. Poate că erau credincioși din Babilon, ducând mai departe lucrarea pe care Daniel a început-o când a slujit în împărăția de acolo. Poate altceva. Cu siguranță nu erau preoți, farisei sau evrei etnici.
După cum spune Andrew Peterson, „Nu a fost o noapte tăcută”. A fost o experiență ciudată. Am prieteni cărora, pe neașteptate, li s-a născut un copil acasă. Am stat cu ei la câteva ore după eveniment, auzind povestea, privind în jur să văd rezultatele. Nu există multe lucruri să numească o astfel de experiență ca fiind extraordinară. Și asta având luxul unei lenjerii curate și al aerului condiționat. Imaginea idilică pe care o vedem în reprezentările staulului, a pruncului născut și a părinților nu transmite violența, cicatricile, durerea umană ale unui astfel de moment.
Violența cosmică ale acelei zile
Scripturile ne spun că se petrecea ceva cataclismic. În timp ce Maria năștea, s-a răscolit un rău care a fost atât de mare, atât de diavolesc, încât a cerut sângele tuturor copiilor mici ai Betleemului. Noul născut și familia lui au fost vânați de Satan însuși și au fugit în Egipt, urmăriți de un rău străvechi care a tras după el o treime din stelele cerului atunci când a căzut.
Acea zi a fost violentă. Cutremurătoare. Însuși ordinea lucrurilor, felul în care funcționează lumea, a fost rescrisă. În 1811, un cutremur din Missouri a făcut să sune clopotele bisericii în Philadelphia și a făcut ca râul Mississippi să curgă înapoi. Când copilul Cristos a icnit prima respirație, cursul istoriei s-a îndreptat într-o nouă direcție și iadul s-a cutremurat. Atacul la porțile sale începuse.
Sărbătorim ziua Nașterii lui Isus chiar la Solstițiul de iarnă — un pic de geniu metaforic, dacă mă întrebați pe mine (cel puțin pentru cei din emisfera nordică). Chiar când ziua atinge cea mai joasă temperatură din an, la fel cum nopțile devin cele mai lungi și mai întunecate, ne deschidem Bibliile și citim:
“Poporul care umbla în întuneric vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în ţara umbrei morţii răsare o lumină.” (Is. 9:2)
Din punct de vedere istoric, biserica a respectat luna de post și anticipare a zilei Nașterii. Am crescut în biserici care au ”sărit” peste posturi și au trecut direct la colinde. Descoperirea Adventului a fost ca și cum ai descoperi Vinerea Mare. O fântână profundă, plină de înțelesuri care au dat acelei zile din ce în ce mai adânci. Motivul de a sărbători este însoțit de nevoia de a ne trezi mințile la disperarea din jur. Lumea a fost și rămâne în multe feluri în întuneric. Această sărbătoare face parte din această tensiune glorioasă “deja, dar nu încă”, în care cântecul final al mântuirii așteaptă „Amin!”–ul de restaurare. Sărbătorim într-o lume zdrobită și căzută, în biserici care și-au pierdut adevăratul scop, biserici cu oameni căzuți.
Orice vom face în zilele următoare, să nu pierdem povestea cu adevărat cutremurătoare a ironiei și violenței care este „adevăratul sens” al acestei sărbători. Poate că Sf. Ieronim a spus-o cel mai bine:
”Nu a găsit loc în Sfânta Sfintelor care strălucea cu aur, pietre prețioase, mătase curată și argint. El se naște nu în mijlocul aurului și al bogățiilor, ci în mijlocul gunoiului, într-un grajd (unde este grajd, există și gunoi) unde păcatele noastre erau mai murdare decât gunoiul. El este născut pe gunoi pentru a-i ridica pe cei ce vin din el; ‘El ridică pe sărac din ţărână, înalţă pe cel lipsit din gunoi’ (Ps. 113:7).”
Perioada aceasta are un anumit impact. Ne dezvăluie consumerismul și buzunarele noastre goale; lipsa noastră de generozitate și nerăbdare față de mulțimi și familii. Ne dezvăluie singurătatea și sentimentul de izolare și adesea se termină cu un puternic sentiment de dezamăgire. Mulți cei care se adună cu noi în închinare se vor găsi pe un gunoi sau pe un munte singuratic.
După cum Isaac Watts ne-a învățat să cântăm:
“Să nu mai crească păcatele și tristețile
Nici spinii să nu năpădească pământul;
El vine să-și facă să curgă binecuvântările, departe de blestem.”
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter