Umanismul e o erezie – Moartea lui Dumnezeu este urmată implicit de confuzie (1)

Această observație a pretențiilor omenirii – indiferentă, dezamăgitoare, lipsită de sentimentalism – a fost făcută în anii ‘40, la mijlocul perioadei dintre noi și publicarea cărții “Originea speciilor”. În această carte fundamentală a evoluției, Darwin nu s-a concentrat pe Homo sapiens. Odata cu publicarea cărții “Originea omului”, 12 ani mai târziu, el a adresat explicit întrebarea dacă “omul, la fel ca orice altă specie, a evoluat dintr-o formă de viață preexistentă.” Totuși, implicațiile acestei teorii asupra pretenției omenirii de a avea un statut special au fost destul de evidente de la început. Episcopii pot lua afirmația în derâdere, dorind să știe dacă adepții lui Darwin se trăgeau din gorile din partea mamei sau a tatălui, însă oamenii erau clasați ca fiind organisme ca oricare altele. Faptul că ei își imaginau altceva, că se priveau ca fiind superiori restului creației, era o trufie aproape ridicolă.

Bineînțeles, Darwin nu era primul care a contrazis noțiunea că oamenii ar putea fi centrul universului. În 1638, în Florența, tânărul John Milton “l-a vizitat pe celebrul Galileo îmbătrânit, un prizonier al Inchiziției, deoarece privea astronomia diferit de gânditorii franciscani sau dominicani.” Galileo susținea că nu Soarele se învârte în jurul Pământului, ci Pământul în jurul Soarelui. Timpul a dovedit că ipoteza lui era adevărata.

În prezent, știm că soarele este o stea neînsemnată, într-un colț neînsemnat dintr-o galaxie neînsemnată dintr-un univers uluitor de vast, încât mintea este copleșită când încearcă să îi cuprindă mărimea. Ce este omenirea, când o compari cu imensitatea spațiului, dacă nu o particulă a unei particule de praf? Ce ne determină pe noi, ca specie, să pretindem că avem vreo demnitate? “În știință”, spunea astronomul Seth Shostak, “dacă crezi că ești special, cel mai probabil nu ești.”

Surprinzător, într-o eră în care teoria evoluționismului a ajuns să fie aproape universal acceptată în Marea Britanie, iar limitele cunoașterii noastre a universului au ajuns la extreme incredibile, se pare că valoarea pe care o atribuim vieții umane nu s-a diminuat. Din contră. Că fiecare dintre noi avem anumite drepturi fundamentale doar datorită simplului fapt că suntem oameni și posedăm o demnitate atribuită întregii specii umane sunt doctrine atât de larg acceptate în lumea contemporană, încât mulți dintre noi abia dacă le mai recunoaștem ca fiind doctrine. Atât de radical au privilegiat aceste crezuri ființele umane, încât au ajuns să fie descrise, în secolul trecut, ca “umaniste”.

Termenul este unul vag, iar neclaritatea definiției a încurajat diferitele încercări de a-i oferi o precizie mai mare. În 2002, Congresul Umanist Mondial din Olanda a întocmit ceea ce delegații acestuia au numit “definiția oficială a umanismului mondial”. Declarația de la Amsterdam a proclamat “valoarea, demnitatea și autonomia individului și dreptul fiecărui om la cea mai mare libertate posibilă compatibilă cu drepturile altora”. Religiile – catalogate ca fiind “dogmatice” – au fost condamnate pentru ambiția lor de “a-și impune viziunea asupra lumii întregii omeniri”. Știința și metodele ei, prin contrast, au fost lăudate. Umaniștii nu doreau o reîntoarcere în Epoca de Bronz. Etica trebuia derivată nu din basme, ci “printr-un proces continuu de observare, evaluare și revizie”.

Pentru acceptarea acestor teorii – am putea să le numim chiar dogme – este nevoie, mai degrabă, de credință decât de rațiune. Faptul că știința susține crezul în drepturile omului nu este un lucru de la sine înțeles. La fel de neacceptabilă este convingerea celor care au alcătuit Declarația de la Amsterdam, care au declarat că valorile lor sunt acolo unde “un proces continuu de observare, evaluare și revizie” duce negreșit, astfel încât ajung să fie universale. Pe cât de internaționali pretind umaniștii că sunt, pe atât sunt cu precădere occidentali. Delegații care s-au întâlnit la Amsterdam pentru Primul Congres Umanist Mondial proveneau din Olanda, SUA, Marea Britanie și Austria. Doar unul din cele 18 congrese ulterioare a avut loc în afara Europei, Americii de Nord sau Australasiei, iar sediul central al organizației este în Londra. Astfel, înțelegerea lor a termenului de “universal” este una contingent culturala.

Umaniștii tind să respingă această caracterizare. Preferă să creadă că sunt moștenitorii tradițiilor cercetărilor intelectuale care au cuprins globul și care datează de milenii. În India antică, în China confucianistă, în Grecia clasică, umaniștii au identificat scrieri care par să prefigureze chiar lucrurile în care cred ei înșiși. Însă riscul acestei abordări nu este doar că aleg ceea ce le e pe plac, ci că eclipsează chiar caracterul unic al textelor care sunt alese.

Să luăm, de pildă, Grecia antică: o civilizație pentru care umaniștii au o afinitate specială. Epicur, deși figurează în lista ateilor faimoși alcătuită de filozoful Sextus Empiricus, credea în zei. Epicur credea că singura valoare a cercetării lumii naturale era aceea că îi permitea filozofului, prin aprecierea corectă a inutilității superstiției, să ajungă la starea de liniște care era (după cum își învăța discipolii), scopul suprem al vieții. Cea mai apropiată paralelă modernă se aseamănă mai degrabă cu Maharishi Mahesh Yogi decât cu Richard Dawkins.

Ca să facem o analogie darwiniană corespunzătoare, ateii antici și umaniștii moderni seamănă la fel cum un pterozaur seamănă cu un liliac: ca exemple de trăsături similare care apar la specii neînrudite. Faptul ca prefigurări izolate ale crezurilor umaniste se găsesc împrăștiate în textele antice nu demonstrează o relație evolutivă între cele două.

Tom Holland, Unherd

Sursa foto: Photo by Pauline Loroy on Unsplash