După cum spuneam în meditația de ieri, venirea Salvatorului nu a fost o idee de ultim moment, ci a fost pregătită chiar din veșnicie. Aceasta s-a consumat, așa cum afirmă apostolul Pavel în Galateni 4:4, „la împlinirea vremii.” Venirea Fiului lui Dumnezeu a fost însă anunțată încă din zorii istoriei. Persoana Fiului lui Dumnezeu, venirea Lui în lume și lucrarea Lui salvatoare nu constituie doar tema Noului Testament, ci a întregii Scripturi.
Lucrul acesta îl afirmă Însuși Domnul nostru, fără nicio ambiguitate, în discuțiile cu cei din vremea Sa. „Cercetați Scripturile”, spunea El, „pentru că socotiți că în ele aveți viața veșnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39). Atunci când se întâlnește cu cei doi ucenici decepționați care călătoreau spre Emaus în ziua Învierii, Domnul nostru „a început de la Moise și de la toți proorocii și le-a tâlcuit în toate Scripturile ce era cu privire la El” (Luca 24:27).
Iată un adevăr pe care trebuie să îl păstrăm în minte ori de câte ori deschidem Scripturile. În virtutea conținutului Său, Noul Testament ne „obligă” să ne gândim la Hristos, întrucât descrie și explică direct Persoana și lucrarea Sa. În ce privește Vechiul Testament însă, acesta devine adeseori pentru noi doar o sursă de îndemnuri și istorisiri moralizatoare. Acum în prag de sărbătoare, avem nevoie să ne reamintim că, înainte de orice altceva, mesajul Bibliei este unul salvator. Scopul Acesteia, atât al Noului, cât și al Vechiului Testament, este să ne conducă la Domnul nostru Isus Hristos, Unicul Mântuitor. Da, evident, Biblia conține o mulțime de îndemnuri morale, dar menirea Ei este să Îl „zugrăvească” înaintea ochilor noștri pe Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii.
În ce fel face Vechiul Testament lucrul acesta? O face prin intermediul profețiilor directe, cum este cea din Genesa 3, despre sămânța femeii care va zdrobi capul șarpelui sau cum sunt bine cunoscutele profeții din Isaia și multe altele. O face prin intermediul unor persoane care întruchipează atât de clar viața lui Hristos, cum ar fi Iosif. O face prin intermediul unor evenimente memorabile care Îi anticipează lucrarea, cum ar fi jertfirea lui Isaac sau, paradigmatice, cum ar fi trecerea Mării Roșii. O face și prin anumite rânduieli instituite, cum ar fi Sărbătorea Paștelui, cu mielul de jertfă sau odihna din timpul zilei de Sabat. Uneori, Vechiul Testament nu Îl prezintă direct pe Hristos, dar ne stârnește dorul după El. În sensul acesta, îi avem pe toți eroii vechi testamentari care, oricât de mari ar fi, mai devreme sau mai târziu, falimentează. Aceasta ne face să întrebăm când va veni Acel Salvator care nu va cădea; care va putea mântui desăvârșit, pentru că El Însuși nu are nevoie de mântuire?
Să pomenim la final că Vechiul Testament stârnește în noi dorul după Hristos și prin darea Legii. Cine va ține legea în mod desăvârșit, va fi mântuit prin ea! Dar, cine? Vechiul Testament se constituie ca un inventar al falimentelor și al încălcărilor repetate de lege. Se pare că suntem robii păcatului și a nelegiuirii. Tocmai de aceea, întreg Vechiul Testament poate fi sintetizat în cuvintele bine cunoscutei colinde: „O, vino azi, Emanuel!/ Răscumpără pe Israel!/ El geme sub povara grea/ Și zorii așteaptă noaptea rea./ Săltați, cântați, în Israel/ Va reveni Emanuel.” Eliberarea din robia egipteană nu fusese suficientă. Era nevoie ca Cineva mai mare decât Moise să Își elibereze poporul dintr-o robie mult mai aspră și mult mai adâncă.
Sursa foto: Photo by Greyson Joralemon on Unsplash
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează