Ce este creștinătatea?

După ce am demonizat Wikipedia în ultimul meu articol pentru definiția și discuția sa lamentabil de greșită despre civilizație, este bine să pot aproba definiția sa despre creștinătate, pe care o descrie corect ca având „mai multe sensuri”:

„În sens cultural, se referă la comunitatea mondială a creștinilor, adepți ai creștinismului. În sens istoric, termenul se referă de obicei la perioada medievală și la începutul perioadei moderne, în care lumea creștină a reprezentat o putere geopolitică juxtapusă atât păgânismului, cât mai ales amenințării militare a lumii musulmane. În sensul mai limitat și tradițional al cuvântului, se referă la suma totală a națiunilor în care Biserica Catolică este religia stabilită a statului sau care au concordate ecleziastice cu Sfântul Scaun.”

Ultimul dintre cele „mai multe sensuri” oferite de Wikipedia este „sensul contemporan”, care „se poate referi pur și simplu în mod colectiv la țările cu majoritate creștină sau la țările în care creștinismul domină sau la națiunile în care creștinismul este religia stabilită”.

Dintre aceste diverse definiții ale creștinătății este necesar să se facă distincția între cele trei definiții date mai sus, care văd creștinătatea ca o realitate continuă și contemporană, și definiția pur istorică, care o consideră ca referindu-se doar la o anumită perioadă istorică care a trecut deja. Dacă creștinătatea este într-adevăr definită și limitată de locul său specific în perioada medievală și modernă timpurie, se poate spune că ea nu mai există sau cel puțin că a dispărut. Se poate spune că aceasta este un lucru al trecutului și că nu este prezentă sau relevantă pentru lumea modernă, care poate fi definită ca fiind post-creștină.

Ar trebui remarcat și chiar subliniat faptul că mulți creștini sunt la fel de vinovați de definirea și limitarea creștinismului în acești termeni pur istorici ca și „progresiștii” anticreștini. În timp ce „progresiștii” văd epoca creștinătății ca fiind „epoca întunecată” și așteaptă cu nerăbdare o „epocă de aur” în viitor, luminată de valorile progresiste seculare, creștinii „regresivi” văd prezentul și viitorul ca fiind „epoca întunecată” și privesc înapoi la „epoca de aur” a creștinătății. Problema este că ambele grupuri idealizează și idolatrizează o „epocă de aur” care nu există. Poate că nu este nevoie să spunem prea multe despre iluziile naive și puerile care inspiră viziunea progresistă a viitoarei „epoci de aur”, dar trebuie să insistăm asupra faptului că fanteziile romantice și pioase care inspiră viziunea regresivă a trecutului „epocii de aur” sunt la fel de defectuoase și falimentare.

Singura regulă de aur este că nu a existat și nu va exista nicio epocă de aur. După cum ne amintește Tolkien, istoria este o lungă înfrângere cu doar ocazionalele sclipiri ale victoriei finale. Chiar și în perioada medievală, în care puterea politică a Bisericii era indubitabil mai mare decât în prezent, corupția era răspândită atât în societate în general, cât și în cadrul Bisericii însăși. Chiar și în timp ce se construiau marile catedrale, existau papi corupți și, uneori, două sau trei persoane diferite care pretindeau că sunt papi în același timp. Chiar și în timp ce puterea Romei creștine părea triumfătoare, papii erau exilați din Roma însăși. Chiar dacă marii sfinți umblau pe pământ, mari păcătoși umblau alături de ei. Chiar dacă Biserica definea ortodoxia, lumea era sfâșiată de erezie. Pentru fiecare sfânt din descrierea lui Dante a așa-numitei „epoci de aur” a creștinătății există un păcătos care se descurcă în iadul pe care și l-a făcut singur. Pentru fiecare paroh bun și sfânt din pelerinajul lui Chaucer, există frați și călugări bețivi și avari; pentru fiecare plugar nobil și pios, există un morar ignobil și grosolan.

Lumea este mereu în război cu Hristos și cu Biserica Sa, iar cei lumești din Biserică sunt mereu într-o alianță nefirească cu lumea. Lumea este o vale (și un văl) de lacrimi și un tărâm al exilului. Pentru a reitera cât se poate de energic, nu a existat o epocă de aur și nu va exista o epocă de aur.

Dacă inexistenta epocă de aur subminează și arată inadecvarea sensului istoric al creștinătății, cum am putea înțelege și defini cel mai bine sensul său contemporan și peren?

Creștinătatea este cel mai bine și cel mai succint definită în termeni ecleziologici tradiționali ca fiind Biserica militantă. În timp ce Biserica în eternitate este Biserica suferindă și Biserica triumfătoare, Biserica în timp este întotdeauna Biserica militantă, ceea ce înseamnă că este Biserica în război. Războiul ei este cu lumea și cu lumescul ei. Armele ei nu sunt cele care aduc moarte, ci viață dușmanilor ei. Cultura vieții pe care ea o aduce cu ea este animată de bunătatea virtuții, de adevărul rațiunii și de frumusețea chipului lui Dumnezeu în creaturile Sale. Ea este izvorul civilizației.

Ce este creștinătatea? Este Prezența lui Hristos în lume prin Prezența Sa în Biserica pe care a întemeiat-o, împotriva căreia porțile iadului nu vor birui.

Un text de Joseph Pearce pentru The Imaginative Conservative