Judecata îngemănată cu harul – Geneza 3

Găsim ecouri ale venirii și ale lucrării Domnului nostru Isus Hristos chiar în primele trei capitole ale Bibliei. Capitolul trei din cartea Geneza este cunoscut de noi în mod deosebit ca un capitol al judecății. Odată ce omul cade în păcat, Dumnezeu rostește asprele consecințe care vor urma căderii. Atunci când privim mai cu atenție însă, vom observa că până și în acel context judecata se îngemănează cu harul.

Un prim semn al harului este că Dumnezeu Însuși „va pune vrăjmășie între șarpe și femeie, între sămânța ei și sămânța șarpelui” (Geneza 3:15). Dumnezeu nu va îngădui ca omenirea, urmașii femeii, să fie „înghițiți”, să fie asimilați de cel rău, ci se va asigura El Însuși că va exista tensiune între cele două grupe. Lumina nu va fi înghițită de întuneric. Chiar lucrul acesta îl afirmă și evanghelistul Ioan în debutul scrierii sale: „Lumina luminează în întuneric și întunericul nu a biruit-o” (Ioan 1:5).

Urmează încă un semn al harului. Nu doar că tensiunea între cele două categorii de urmași va fi menținută, dar, în cele din urmă, urmașii femeii „vor zdrobi capul” șarpelui, adică îl vor birui definitiv, chiar dacă aceasta se va face cu un cost însemnat (Genesa 3:15). Foarte interesant, aceste cuvinte prin care Dumnezeu Însuși își postulează victoria, sunt adresate șarpelui. Și mai interesant, ciudat chiar, este faptul că ele par să fie contrazise de evenimentele din generația imediat următoare. Cain, despre care Noul Testament ne spune în mod repetat că „venea de la cel rău”, adică aparține seminței șarpelui, îl ucide pe Abel care este neprihănit înaintea lui Dumnezeu (1 Ioan 3:12, Iuda 11). Abel devine astfel primul martir din istorie. Avem chiar aici un indiciu al modului în care capul șarpelui va fi zdrobit.

Un al treilea semn al harului regăsit aici are de-a face cu hainele de piele cu care cei doi oameni sunt îmbrăcați. Un comentator care descria evenimentul își imagina cum trebuie să fi simțit Adam și Eva acele piei, încă neuscate, poate încă umede și aburinde de viața care se ascunsese îndărătul lor, așezate pe trupurile lor. Ce impresie trebuie să fi produs asupra lor momentul în care, pentru prima dată în istorie, se varsă sânge? Credem că este vorba despre un nou indiciu…

Să pomenim și cel de-al patrulea semn al harului. Odată ce omul cade în păcat, apare în textul biblic această afirmație de o tristețe imensă: „Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului…”, „Astfel a izgonit El pe Adam…” (Genesa 3:23-24). Nu doar că omul este izgonit, dar Dumnezeu așază o gardă, un heruvim cu o sabie, astfel încât omul să nu mai aibă acces în acel loc minunat. Să fie și acesta un semn al harului? Credem că da și înțelegem acest lucru atunci când observăm motivația care stă la baza gestului: „Să-l împiedicăm dar acum ca nu cumva să-și întindă mâna, să ia și din pomul vieții, să mănânce din el și să trăiască în veci” (Genesa 3:22). Consumarea acelui rod atunci ar fi condus la înveșnicirea omului, dar în starea de blestem, adică despărțit de Dumnezeu. Înveșnicirea în acea stare ar fi însemnat despărțirea de Dumnezeu pentru totdeauna, condamnarea la blestem veșnic. Nu, Dumnezeu nu dorește să ne priveze de veșnicie, dar dorește să ne ofere viața veșnică, adică viața în părtășie cu El. Tocmai de aceea cartea Apocalipsa ne vorbește despre pomul vieții la care cei sfințiți, împăcați cu Dumnezeu vor avea acces nelimitat.

Da, într-un sens chiar și anunțul judecății „mustește” de har! Femeia a căzut și își va naște cu durere copiii, dar chiar unul dintre ei va repara greșeala, iar despre aceasta ne vorbește Bunavestire. Căderea a venit prin întinderea mâinii către un pom, către un lemn. Ridicarea și restaurarea vor venit tot prin lemn, când Urmașul femeii, într-un gest de supunere totală, spre deosebire de gestul de rebeliune din Eden, Își va întinde mâinile pentru a-i fi pironite pe lemn. Blestemul va fi ridicat când Urmașul femeii își va fi aplecat capul însângerat de cununa cu spinii blestemului și își va da duhul.