Este important să facem diferența între puterea de creație a lui Dumnezeu (ex nihilo) și puterea omului de a crea lucruri noi din alte lucruri preexistente, putere pe care J. R. R. Tolkien a numit-o „subcreație”. Dumnezeu creează; omul subcreează. Există, prin urmare, o ierarhie a valorii creative. În vârful ierarhiei se află Dumnezeu Însuși, Creatorul; urmează Creația, acele lucruri create direct de Dumnezeu, cum ar fi omul, animalele, plantele și planetele. Sub Creator și Creație în ierarhie se află subcreația, lucrurile pe care omul le face din darurile pe care Creatorul le acordă. Subcreația poate fi la rândul ei împărțită în două tipuri distincte. Prima și cea mai înaltă formă este subcreația pentru slava lui Dumnezeu, care este o redare a darului creativității și a darurilor Creației către Cel care a dat darul. Cea de-a doua formă, mai simplă, este subcreativitatea pentru uzul omului, sau ceea ce s-ar putea numi, în sens larg, tehnologie. Există însă un mod în care subcreația realizată de om poate chiar să îmbunătățească Creația lui Dumnezeu. Să luăm, spre exemplu, acea parte din Creația lui Dumnezeu îngropată adânc în pământ, pe care noi o numim marmură. Atunci când această piatră prețioasă ascunsă este extrasă și folosită de un mare artist, precum Michelangelo, pentru a produce o imagine a lui Hristos răstignit, vedem cum propria operă a lui Dumnezeu este transfigurată estetic de mâna omului.
În acest moment, s-ar putea obiecta că o astfel de viziune a subcreativității nu explică existența artei imorale. Dacă subcreativitatea este o expresie a chipului creator al lui Dumnezeu în persoana și talentul artistului, de ce există atât de multă artă necreștină sau anticreștină? Răspunsul se află în imposibilitatea de a separa darul creativității și darul libertății. Din moment ce Dumnezeu a creat ființa umană cu liber arbitru, aceasta din urmă este liberă să folosească sau să abuzeze de darurile pe care Dumnezeu i le-a dat. Dumnezeu nu înlătură un dar de îndată ce beneficiarul său abuzează de el. Dacă luăm darul vieții ca fiind analog cu darul creativității, putem vedea că Dumnezeu nu înlătură darul vieții imediat cum fiecare dintre noi păcătuiește. Dacă ar face acest lucru, niciunul dintre noi nu ar mai fi aici! Ceea ce este valabil pentru darul vieții este la fel de valabil și pentru darul creativității. Suntem liberi să ne folosim sau să abuzăm de darurile noastre artistice, în timp ce darul vieții este al nostru. Cu toate acestea, există un preț de plătit dacă alegem să ne aruncăm perlele creative înaintea porcilor. Nu e nevoie să spunem mai multe despre arta proastă. Ea reprezintă o distragere și o deturnare a atenției de la tot ceea ce este bun, adevărat și frumos.
Care este totuși miza artei bune? Ce rol joacă ea într-o epocă a analfabetismului rațional, a relativismului, care neagă existența unui adevăr obiectiv? La ce este ea bună într-o epocă fără cap, în care omului i-a fost înlăturată capacitatea de a raționa? Ce rol are, în plus, într-o epocă care a transformat în mod narcisist iubirea într-un act de adorare de sine, în care iubirea se referă la „eu” și nu la celălalt, la a te simți bine și nu la a-ți sacrifica viața pentru cel iubit? Care este, pe scurt, scopul frumuseții într-o epocă în care mintea rațională și inima care se sacrifică pe sine au fost eliminate? Răspunsul se găsește în puterea frumuseții de a atinge mințile care au uitat cum să gândească și inimile care au uitat cum să iubească. Imaginați-vă un ateu, un agnostic și un creștin stând pe un câmp cu câteva momente înainte de răsăritul soarelui. Cu toții văd același soare răsărind și toți sunt atinși de frumusețea lui. Toți simt sentimentul inevitabil de recunoștință pe care un suflet viu îl experimentează în prezența frumuseții. O astfel de recunoștință duce în mod logic la dorința de a mulțumi. Dar cui îi mulțumim? O astfel de întrebare ne orientează inimile și mințile către direcția corectă.
Poate că ar trebui să recunoaștem că unele suflete au devenit atât de orbite și goale din cauza păcatului încât preferă întunericul în defavoarea luminii. Astfel de suflete mândre sunt fără îndoială la fel de departe de frumusețe cum sunt departe de bunătate sau de adevăr. Ele sunt, totuși, o minoritate a omenirii. Majoritatea umanității poate fi încă atinsă de frumusețe, care este lumina ce poate pătrunde prin crăpăturile celor mai puternice armuri
În același mod în care lumina creatoare primară a lui Dumnezeu, așa cum se vede în răsăritul soarelui, mișcă toate sufletele sănătoase spre El, tot așa și lumina subcreativă care poate fi văzută în marea artă mișcă sufletul în direcția bunătății, adevărului și frumuseții lui Dumnezeu. Cei care vizitează Vaticanul, fie că sunt creștini, atei sau agnostici, sunt uimiți de edificiul arhitectural al bazilicii Sfântul Petru, o operă de artă umană ridicată spre slava lui Dumnezeu, astfel încât inimile și capetele celor care o văd să fie și ele ridicate spre slava lui Dumnezeu. În mod similar, cei care trec pragul bazilicii Sfântul Petru, fie că sunt creștini, atei sau agnostici, sunt mișcați de maica îndurerată din Pietá lui Michelangelo, cuibărită între zidurile bazilicii.
Amintindu-ne că Frumosul este una în ființă cu Binele și Adevărul, ar trebui să ne amintim că frumosul ne conduce întotdeauna înapoi la iubire și rațiune. Înălțarea inimii în prezența frumuseții ne permite să ne dăruim inima în iubire și să ne ridicăm capul în contemplare. Aceasta este puterea frumuseții. Ea poate salva suflete. Poate salva lumea. Haideți să mergem și să predicăm Evanghelia în numele Binelui, Adevăratului și Frumosului!
Un text de Joseph Pearce pentru The Imaginative Conservative
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter