Câteva raze din Scripturi – devoțional

Începem cu 1 Cronici 18. Aici avem descrise biruințele lui David. David biruiește împărat după împărat, popor după popor… Deși este vorba despre evenimente istorice reale, Biblia nu este o simplă carte de istorie. Bineînțeles, David și ostașii lui erau oameni viteji și își puseseră la punct strategiile lor de luptă. Motivul profund al biruinței însă este ajutorul oferit de Dumnezeu. „Domnul ocrotea pe David oriunde mergea” este o frază care apare de două ori în textul nostru (vezi v. 6 și 13). Este un ajutor în care David se încrede și pe care îl conștientizează mereu, un lucru foarte vizibil în cartea psalmilor. Mai mult decât atât, să observăm și faptul că David nu este amețit de succesul lui, iar lucrul acesta este vizibil în modul în care folosește prada de război. Biruința asupra vrăjmașilor era atunci, ca și azi, o chestiune cu valențe economice puternice: „Și David a luat scuturile de aur pe care le aveau slujitorii lui Hadarezer și le-a adus la Ierusalim. David a mai luat multă aramă din Tibhat și din Cun, cetățile lui Hadarezer” (vezi v. 7-8). David nu folosește aceste prilejuri pentru a se îmbogăți sau pentru a-și face un nume, ci investește pentru templu, pentru glorificarea Numelui lui Dumnezeu. O face deși, în acest punct, știe că nu el va zidi templul, ci fiul lui. După cum spuneam, o face pur și simplu de dragul Numelui lui Dumnezeu.

Există situație mai disperată decât cea descrisă în Iona, cap. 2? Limbajul folosit aici este un limbaj al morții. Iona socotește că a ajuns „în mijlocul locuinței morților” (vezi v. 2).  Este pe fundul mării, în pântecele chitului. Am putea spune că experimentează un fel de „moarte vie”! Nimeni nu îl mai poate ajuta. Ba mai mult, nimeni nu îl mai poate auzi. Și totuși, spune Iona, „rugăciunea mea a ajuns până la Tine, în templul Tău cel sfânt” (vezi v. 7). Iona 2 ne învață că nu este niciun loc din care Dumnezeu să nu ne audă și nu există nicio situație din care El să nu ne poată izbăvi. Da, El, Cel care L-a adus pe Hristos la viață din mormânt când oamenii nu mai vedeau nicio scăpare, El care ne-a înviat și pe noi din moartea spirituală și care ne va mai învia odată trupește la finalul istoriei, El poate să ne izbăvească din orice necaz cu care ne luptăm acum. Să nu uităm că „Mântuirea vine de la Domnul!” (vezi v. 9).

Luca 7 este un capitol întins, cu multă învățătură, dar să punctăm și aici ceva foarte interesant. De cele mai multe ori, citim că mulțimea se miră atunci când vede lucrările minunate ale Domnului Isus Hristos. În acest capitol însă, ni se spune că Însuși Domnul nostru „S-a minunat” (vezi v. 9). Ce Îl face pe Însuși Domnul Isus Hristos să se minuneze? „Vă spun că nici chiar în Israel n-am găsit o credință atât de mare” (vezi v. 9). Ce poate fi mai minunat decât să poți spune „Cred!”? E un dar, e o minune! Credința lui Simeon, care ține în brațe un copilaș, dar crede că e Salvatorul lui Israel. Credința tâlharului care vede pe cineva răstignit ca el, dar crede că e Împărat. Credința mea, credința ta…

Tot despre credință ne vorbește și Iacov 5. Credința lui Ilie care, prin intermediul rugăciunii pline de credință, a controlat ploaia (vezi v. 17-18). Privim, pe bună dreptate, cu uimire la o astfel de credință! (Până la urmă și Domnul nostru „S-a minunat…”). Altceva însă dorește să sublinieze autorul: „Ilie era un om supus acelorași slăbiciuni ca și noi…” (vezi v. 17). Să prindem deci curaj! Canonul biblic s-a încheiat, dar Dumnezeul lui Ilie încă este la lucru! Chemarea nu este să încercăm să controlăm ploaia, ci… Iar aici fiecare trebuie să privim cu atenție și să oferim răspunsurile cuvenite.