Student cu dor de casă, Domnul te vede

În zilele care au urmat, am început să procesez durerea de a lăsa în urmă casa. Crezusem că lacrimile evocate de ultimele despărțiri constituiau o manifestare unică, un fel de criză a sfertului de viață care lovea pentru o singură clipă și apoi se estompa într-o amintire ușor de gestionat. Nu a fost așa. Durerea despărțirii și a pierderii a persistat, usturând ca o rană redeschisă ori de câte ori îmi aminteam de casă. A fost – și este – un proces de doliu.

Cu toate acestea, Dumnezeu m-a învățat cum harul Său este mult mai puternic decât dorul meu de casă. De fapt, harul Său lucrează asupra mea în și prin dorul de casă.

Reacția mea instinctivă la dorul de casă a fost să-mi reprim sentimentele. Am crezut în promisiunea falsă a stoicismului: dacă aveam suficientă credință, nu aș fi simțit înțepătura pierderii. Cel mai mult îmi lipseau oamenii – familia, prietenii, comunitatea mea de la bisericească – și credeam că va fi ușor să renunț la aceste atașamente dacă Îl voi iubi suficient de mult pe Dumnezeu.

Dar Biblia prezintă o viziune diferită asupra relațiilor. În scrisoarea sa către Filipeni, Pavel scrie despre dorința de a-i vedea: „Căci martor îmi este Dumnezeu că îmi este dor de voi toţi cu o afecţiune ca cea a lui Cristos Isus” (Fil. 1:8). Am găsit alinare în adevărul că lipsa familiei și a bisericii mele de acasă nu mă face slabă. Dorul reflectă autenticitatea iubirii dintre noi. Relația mea cu Dumnezeu nu înlătură semnificația relațiilor mele, ci mai degrabă întărește și adâncește dragostea pe care o împărtășesc cu frații și surorile în Hristos.

Mai mult, dorința lui Pavel de a-i vedea pe filipeni este înrădăcinată în încântare. „Îi mulţumesc Dumnezeului meu de fiecare dată când mă gândesc la voi. În toate rugăciunile mele pentru voi toţi, mă rog cu bucurie” (Fil. 1:3-4). Observați răspunsul lui Pavel la lipsa celor pe care îi iubește: recunoștința.

Adesea nu ne dăm seama cât de milostiv a fost Dumnezeu cu noi până când circumstanțele se schimbă. Însuși sentimentul dorului de casă – indiferent cât de dureros – m-a învățat să fiu recunoscătoare că am un cămin bun care să îmi lipsească. Aceasta nu este o situație implicită în viață, ci o binecuvântare plină de har din partea generosului meu Tată. În loc să mă gândesc doar la ceea ce îmi lipsea, a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru darurile Sale bune mi-a adus bucurie și mi-a făcut inima să privească la credincioșia, grija și bunătatea Sa.

Recunoștința nu înseamnă însă sfârșitul oricărei tristeți. Amintirile de acasă – convorbirile cu familia și fotografiile prietenilor – m-au adus la lacrimi de nenumărate ori în prima mea săptămână petrecută la facultate. Dar mulțumind lui Dumnezeu pentru harul Său din trecut și rugându-mă pentru cei pe care îi iubesc, am putut să-L laud prin lacrimi – „ca nişte întristaţi, deşi suntem întotdeauna bucuroşi”. (2 Cor. 6:10).

Iar în durerile noastre, ne putem întoarce la Dumnezeu. Am învățat să-mi gândesc sentimentele prin întrebarea psalmistului: „Suflete al meu, de ce te mâhneşti şi gemi înăuntrul meu?” (Ps. 42:5). Rugăciunea din Scriptură mi-a amintit continuu că Dumnezeu îmi cunoaște intim durerea. Sentimentul meu de pierdere nu Îi este străin.

Biblia nu promite o rezolvare rapidă a dificultăților legate de plecarea de acasă, dar promite ceva și mai bun: prezența lui Dumnezeu va fi întotdeauna cu noi. El nu ne va părăsi niciodată și nu ne va abandona. Atunci când pierdem confortul familiar al căminului, el ne atrage mai puternic în apropierea promisă. Prezența lui Dumnezeu devine mai dulce și mai prețioasă. Și, pe măsură ce îndreptăm căre El singurătatea și dorul nostru, devenim mai dependenți de Tatăl nostru, mai pregătiți pentru adevărata noastră casă.

Narațiunea legată de răscumpărare a Bibliei ne indică adevărata noastră casă: viața veșnică cu Dumnezeu. Așteptăm cu răbdare, dar nu am ajuns încă. Suntem încă exilați, călători și pelerini în această lume. În timp ce așteptăm cu nerăbdare revenirea lui Hristos, poate că se cuvine o oarecare nostalgie de acasă.

Dorul de casă m-a determinat să privesc dincolo de o înstrăinare aparent fără speranță, pentru a-mi fixa ochii spre veșnicie, unde nu vor mai exista tristețe, lacrimi sau despărțiri. Oricât de mult mi-aș fi dorit ca locuința copilăriei mele să dureze pentru totdeauna, mă îndrept spre un loc mult mai bun din toate punctele de vedere. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că niciun cămin pământesc din această viață nu este suficient pentru a-mi satisface nevoile de odihnă, siguranță și apartenență – doar faptul de a fi cu Hristos în veșnicie va face acest lucru.

Seria Stăpânul inelelor a lui Tolkien este încărcată de un sentiment de dor de casă. Ce altceva îi poate determina pe doi hobbiți să salveze lumea de un rău cumplit? De la Rivendell la Mordor, Frodo și Sam tânjesc după Comitat, căminul lor cu dealuri verzi, locuri de odină pentru hobbiți și pace durabilă. Totuși, ceea ce îi întâmpină la întoarcere este un Comitat subjugat, contaminat de răul care credeau că nu se va atinge niciodată de casa lor. În cele din urmă, Frodo pleacă spre un tărâm îndepărtat, dincolo de mare, unde întunericul cu care a luptat ia sfârșit.

De asemenea, acasă, în această viață pământească, este un loc marcat de frumusețe, dar și de scurtime. Este ceva imperfect. Nu ne poate satisface în modul în care ne dorim, dar ne îndreaptă privirea în sus, în timp ce așteptăm cu nerăbdare veșnicia.

Un text de Ashley Kim pentru The Gospel Coalition