Provocarea „Credință vs. Știință”: O explicație practică

Mișcarea s-a destrămat din cauza luptelor interne, dar efectul lor rămâne. Potrivit unei noi cercetări realizate de George Barna, milenialii care au crescut în acea epocă au devenit prima generație de adulți cărora nu le pasă sau nu cred în Dumnezeu; ei sunt mai numeroși decât cei care cred în Dumnezeul Bibliei.

Știința nu este singurul motiv pentru care au abandonat credința. S-ar putea să nu fie chiar principalul motiv. Totuși, așa cum spune expertul în viziunea creștină asupra lumii Larry Taunton, este probabil să fie primul motiv pe care îl vor invoca. Este, de asemenea, prima linie de atac intelectual cu care se confruntă studenții creștini de la facultate. Mulți au spus: „Am ajuns la facultate și am aflat că nu pot crede în știință și în creștinism în același timp”.

Dacă ar ști cum știința ne-a îndreptat din ce în ce mai mult spre Dumnezeu în ultimii 20-40 de ani! Ea nu ne-a îndepărtat de El. Dacă ar ști cât de mult s-au lăsat păcăliți de fabulațiile demult demontate despre credința care „se războiește” cu știința.

Trebuie să facem distincția între știință și scientism. Denumirile sună la fel, iar mulți oameni – inclusiv oamenii de știință – nu știu care este diferența, deși aceasta este uriașă. Creștinismul nu se opune științei, corect înțeleasă, dar credința se opune cu siguranță scientismului.

Scientismul este punctul de vedere conform căruia nimic nu este adevărat dacă nu este adevărat din punct de vedere științific. A avut o influență distructivă serioasă în lumea noastră, ceea ce este ciudat, din moment ce este nevoie doar de o secundă de gândire pentru a arăta că nu poate fi adevărat. Principiul său de bază, conform căruia nicio credință nu este adevărată (sau nu poate fi cunoscută ca fiind adevărată) dacă nu este o credință științifică nu este o credință științifică în sine! Nu o poți măsura într-o eprubetă și nu o poți experimenta într-un laborator. Ca un șarpe care își mănâncă coada, scientismul se autodistruge, bazându-se pe propriile principii.

Așa cum am spus, prea mulți oameni au probleme în a face diferența între știință și scientism. „Credeți în Dumnezeu?”, întreabă ei. „Cât de științific este asta?!” Ei se așteaptă să cedăm sub presiune. Nu trebuie să o facem: credința noastră în Dumnezeu este susținută de mai multă știință decât își dau ei seama, dar tot nu este o credință științifică în adevăratul sens al cuvântului. Știința studiază natura, nu supranaturalul. Cel care crede că Dumnezeu ar trebui să fie o credință științifică spune practic că Dumnezeu ar trebui să facă parte din natură. Ei cred că este amuzant că nu Îl putem „demonstra” pe Dumnezeu în acest fel.

Cu toții avem multe credințe neștiințifice. Eu cred că îmi iubesc copiii. Eu cred că 2+2=4. (Matematica nu decurge din știință; în orice caz, știința decurge din matematică.) Cred că nu există burlaci căsătoriți. Cred că George Washington a condus armata Revoluției Americane, că Napoleon a condus o altă revoluție în Franța și că Iisus a pășit pe pământ ca Dumnezeu în carne și oase. Am aceste convingeri ca fiind chestiuni de experiență personală, logică, mărturie și istorie, nu știință. Deci da, este în regulă că nu sunt științifice.

Așadar, putem și trebuie să ne opunem scientismului. Acest lucru nu are nimic de-a face cu opiniile noastre asupra științei în sine. Atâta timp cât este realizată și interpretată corect (fără prejudecăți scientiste, de exemplu), știința dezvăluie părți din realitate. Dacă spune adevărul despre acea realitate, atunci spune adevărul despre ceea ce a făcut Dumnezeu. Dumnezeu nu se poate contrazice pe Sine însuși, așa că adevărul Său din natură nu poate contrazice adevărul Său din Scriptură. Totul este adevărul lui Dumnezeu.

Un text de Tom Gilson pentru The Stream