“Dragostea Lui de oameni…” – devoțional din Tit 3

Al doilea verset continuă să ofere sfaturi pentru conduita generală a creștinului în lume: „să nu vorbească de rău pe nimeni, să nu fie gata de ceartă, ci cumpătați, plini de blândețe față de toți oamenii.” Acesta trebuie, pe de o parte, să respingă vorbirea de rău și spiritul de ceartă. Pe de altă parte trebuie să cultive cumpătarea și blândețea.

Suntem însă din nou confruntați cu aceeași dilemă pe care am întâlnit-o în cap. 2. Perspectiva unei astfel de societăți este foarte atrăgătoare, dar cum putem trăi în felul acesta? Precum în cap. 2, apostolul Pavel trece la o secțiune teologică ce oferă secretul vieții descrise, secțiune care începe în v. 3. Astfel, 3:3 este paralel cu 2:11. Observăm că ambele încep cu un cuvânt ce arată cauzalitatea, „căci” sau „pentru că.” Vom face câteva observații asupra primelor șapte versete din acest capitol:

În primul rând, observăm adevărata stare a umanității. Cuvintele prin care apostolul descrie starea oamenilor sunt deosebit de dure. Conform perspectivei sale, oamenii în starea lor naturală sunt: fără minte, neascultători, robiți de tot felul de pofte și plăceri, trăind în răutate și invidie, vrednici să ne urâm și urându-ne unii pe alții (vezi v. 3).

Privind la această caracterizare a umanității, se poate afirma că oamenii au o problemă la nivelul minții. Percepția noastră asupra lumii și asupra noastră e deformată: „fără minte” (vezi v. 3). Mai apoi, omul are o problemă de atitudine, întrucât este rebel: „neascultători” (vezi v. 3). Mai mult, omul are o problemă la nivelul voinței întrucât este robit, este sclavul poftelor de care nu se poate desprinde: „robiți” (vezi v. 3).

Este subliniată mai departe și dimensiunea defectuoasă a relațiilor umane: răutate, invidie și ură sunt caracteristicile de bază. Oare ne putem aștepta la alt gen de relații de la oameni rebeli, fără minte și robiți de pofte? Caracterizarea este una cât se poate de dură, dar una cât se poate de realistă. Precum în medicină, primul pas pentru vindecarea unei boli este stabilirea unui diagnostic corect.

În al doilea rând, să observăm caracterul lui Dumnezeu: „Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, și dragostea Lui de oameni (…)” (vezi v. 4). În contrast cu răutatea omului, textul pune bunătatea lui Dumnezeu și dragostea Lui. Trebuie să înțelegem că mântuirea care ne este oferită nu are de-a face cu meritele noastre, pentru că omul este întru totul nevrednic. Dumnezeu ne iubește pentru că este dragoste.

În al treilea rând, observăm justificarea păcătosului, prin jertfa lui Hristos: „pentru ca odată socotiți neprihăniți prin harul Lui, să ne facem în nădejde moștenitori ai vieții veșnice” (vezi v. 7). A fi socotiți neprihăniți înseamnă că Dumnezeu, datorită lucrării lui Hristos, ne atribuie meritele Sale și ne izbăvește de vina păcatelor noastre, aruncându-le asupra lui Hristos, la cruce. Acest act însă, după cum subliniază apostolul, este doar începutul unui parcurs. De acum încolo nădejdea noastră este legată de veșnicie.

În al patrulea rând, observăm nașterea din nou lucrată de Duhul Sfânt: „El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea nașterii din nou și prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belșug peste noi, prin Isus Hristos, Domnul nostru” (vezi v. 5 și 6). Aceste versete ne aduc aminte de doctrina fundamentală a nașterii din nou. Omul păcătos, așa cum este descris în versetele anterioare, nu are nevoie doar de îndemnuri bune, de o schimbare de suprafață, ci de o transformare radicală a lăuntrului său, de o schimbare a inimii, a naturii sale. Tocmai lucrul acesta se întâmplă atunci când suntem născuți din nou. Lucrarea aceasta o face Duhul Sfânt care locuiește în noi și pe care nu doar l-am primit, ci care „a fost vărsat din belșug peste noi!”

La final, nu putem să nu observăm structura trinitară a acestui text care pune în lumină structura trinitară a lucrării de mântuire. Tatăl, care e dragoste, ia inițiativa. El ÎL trimite pe Fiul care ne aduce împăcare cu Dumnezeu. Pentru ca noi să înțelegem și să credem lucrarea Fiului este nevoie de înnoirea Duhului, Cel care ne luminează cugetul și ne ajută să trăim viața îmbelșugată care a fost rânduită pentru noi.

Photo by Kurt Cotoaga on Unsplash