„Ce gândește Dumnezeu” este o carte scrisă din revoltă. Autorul scrie cu patimă și, spre deosebire de „Isus al meu”, care pare puțin mai „liniștită”, cartea aceasta este tulburător de iritantă. Autorul pornește de la sentimente conflictuale – e chiar furios, pe alocuri – și, ca să le gestioneze, își construiește o schelă de idei și argumente mai mult sau mai puțin atractive. Ce irită la cartea aceasta este pretenția de „certitudine”, de proces încheiat, de verdict final. Noi „știm”, spune autorul, căci avem ȘTIINȚA, marele zeu modern. Drept urmare, avem „dovezi irefutabile” din partea ei. Afirmația este, evident, falsă! Știința, de pildă, nu are „dovezi” cu privire la originea universului sau cu privire la apariția vieții. Ea are teorii. Care e dovada „irefutabilă”? Cum a apărut viața? Nu ni se spune, desigur. Însă creștinii sunt acuzați de „analfabetism științific”, de retard cognitiv, de „spirit de lumea a treia”. Ne cere – aproape disperat – să renunțăm la pretențiile cognitive ale credinței și ale teologiei. Ba mai mult, susține că „nu există niciun temei pentru dialogul religiei cu științele naturii”. Stați așa! Refuzul dialogului este o formă de dictatură ideologică, de fascism intelectual. Cum ar veni, trebuie să stăm cuminți în banca noastră și, ca niște copii hipnotizați, să înghițim tot „adevărul” pe care ni-l bagă pe gât domnul Liiceanu. Creștinii nu sunt proști, chiar dacă suntem tratați în felul acesta!
Am fost deranjat de caricaturizarea lui Isus, în cealaltă carte scrisa de domnul Liiceanu împotriva creștinilor. Am reacționat atunci, într-un articol intitulat „Cel mai mare seducător”. Nici de data aceasta nu scapă ocazia de a ne insulta Mântuitorul. Isus este catalogat drept mincinos. Desigur, domnul Liiceanu face distincție între „minciuna ALBĂ” și celelalte forme de minciună. Minciuna albă – „divina minciună albă” – este acea minciună necesară, pe care Isus o practică pentru a le da oamenilor o speranță frumoasă, chiar dacă lucrul sperat nu există. Isus ne minte „din milă”, „dintr-o prea mare iubire”. Însă ne minte! Isus știe, spune autorul, că ne vinde abstracțiuni, iluzii și tot felul de fantezii. Din moment ce noi avem nevoie de fantezii, Isus ne oferă aceste fantezii fenomenale, deosebit de frumoase, chiar dacă la sfârșitul zilei ele rămân falsuri, minciuni gogonate. Așadar, conchide autorul, nu tratați aceste afirmații fanteziste ca pe niște propoziții adevărate. Cum ar veni, Isus întrupează perfect zicala „minte-mă, dar minte-mă frumos”. Și, după ce îl acuză pe Isus de minciună, se mai și mira de ce „analfabeții” ăștia creștini sunt așa de fanatici și nu îl invită pe el (exagerez puțin, nu mă pot abține) să predice la fiecare slujbă!
Gabriel Liiceanu este profund revoltat pe „fanatismul” ortodox. Ca și în „Isus al meu”, autorul nu scapă prilejul de a „taxa” aspru instituția numită Biserică, dogmele ei și, mai ales, pe preoții bisericii. Savurează revolta filosofului danez Kierkegaard, alimentându-și, astfel, propria revoltă. Autorul susține că problema esențială a Bisericii creștine – de două mii de ani încoace! – este „interzicerea gândirii”. Grea și falsă acuzație! Se pare că domnul Liiceanu omite să ne spună că civilizația europeană este construită pe fundamentul creștinismului. Cum s-a putut dezvolta ea fără libertatea gândirii? Și oare cum se face că, la ora actuală, avem libertatea de a spune TOT ce gândim? Ba mai mult, putem spune chiar și ce gândește Dumnezeu, fără să ne temem pentru propria viața. Lucrul acesta nu este posibil în țări necreștine, ca Iran, Afganistan sau Corea de Nord. Nu creștinismului – așa bun sau rău cum e el – îi datorăm libertatea de care ne bucurăm la ora actuală?
Niciun creștin nu are dreptul să închidă ochii la abuzurile bisericii. Ele, din păcate, există. Aceste abuzuri sunt răni adânci, care împovărează Trupul lui Isus Hristos, însă sunt răni pe care încercăm să le tratăm. Cu toate acestea, eu întreb: există, oare, o libertate mai mare de gândire în țările neinfluențate de creștinism? Am tot căutat niște reacții pe măsură din partea prietenilor ortodocși, însă nu prea am văzut. În afară de niște articole unde domnul Liiceanu este acuzat în fel și chip – se încearcă discreditarea lui, ceea ce nu reprezintă un argument –, nu am găsit încă un răspuns legat și ferm împotriva acestei cărți.
Un ultim gând. Proiectul domnului Liiceanu este „relocarea lui Dumnezeu”, reducerea lui la o „idee regulativă supremă”. Se afirmă – fără a dovedi această afirmație, evident – că pe scara evoluției, Dumnezeu apare la un moment dat în mintea omului. Creierul nostru „naște” ideea de Dumnezeu, din dorința de a da „un nume” vastității din sufletul nostru. Nu știm, desigur, când și, mai ales, CUM s-a întâmplat lucrul acesta. Omul are nevoie de IDEEA de Dumnezeu (Kant), iar creierul inventează acest Absolut necesar, dar ireal, adică fals. Dumnezeul personal NU există, susține autorul. Tot ce știm noi trebuie uitat și reinventat. Domnul Liiceanu nu ne cere să renunțăm la ideea de Dumnezeu (e super conștient că moralitatea s-ar prăbuși), însă ne cere să renunțăm la Dumnezeul nostru, la Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Ne cere să călcăm în picioare sângele prețios care ne-a mântuit și să ne lepădăm de credința „dată sfinților odată pentru totdeauna”. Ei bine, dacă domnul Liiceanu crede că vom da buzna, îmbrâncindu-ne pe ușa pe care ne-o deschide, se înșeală amarnic. Poți renunța la un izvor „dătător de viață” pentru a bea din niște ape tulburi, amare și pline de venin? Nicidecum!
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter