Farmecul duminicilor de altă dată (3)

O parte bună din copilăria mea, biserica în care am crescut a funcționat fără pastor, așa că, de cele mai multe ori, lucrurile funcționau fără programări, ceea ce făcea ca frații să fie nevoiți să se îmboldească unul pe celălalt. În cele din urmă, unul dintre frați mergea în față și începea timpul de rugăciune. În general, îndemnurile la rugăciune erau, de fapt, un fel „mini-predicuțe” deghizate care „glazurau” timpul de rugăciune. Frații și surorile, așa cum adesea se întâmplă și azi, se rugau tot cum știau ei mai bine.

Ar fi o exagerare să spun că „toți și tot timpul” aveau rugăciuni stas, care în mare parte se repetau, dar aceasta era totuși o practică încetățenită. Ah, cum îmi mai amintesc până în sfântă zi de azi unele fragmente de rugăciune. Sora A. se ruga „să fim păziți de cel viclean care umblă pe fața pământului.” Sora I. se ruga să aibă Domnul milă de ea „pentru că sunt bolnabă și neputincioasă.” (Word-ul caută să corecteze cuvântul „bolnabă”. Nu știe că o citez pe sora I.).

Erau două surori care se rugau întotdeauna în maghiară. Chiar dacă nu înțelegem ce spun, îmi dădeam seama că au și ele rugăciuni stas, întrucât aș fi putut, după o vreme, să reproduc bucăți întregi din rugăciunea lor, chiar dacă nu înțelegem ce spun.

În general, rugăciunile erau adresate Domnului, dar unele părți erau menite mai degrabă pentru ceilalți participanți la închinare. Astfel, unchiul D., unchiul bunicii mele de fapt, se ruga cu emfază pentru „fiica mea Cornelia care este în Germania!” (Ah, cu ce povești a venit unchiul D. după ce a vizitat-o. Despre cum te amendează acolo dacă arunci o gumă de mestecat pe jos. Cum îl mai ascultam. Păi, pe vremea aceea, noi nu aveam nici gumă să mestecăm, de unde să mai aruncăm și pe jos… Cum se mai lăuda cu lamele Wilkinson și altele asemenea.). Sora S. se ruga pentru „familia mea care este împroșcată (!) în toată lumea.” O referire voalată la fiul ei care locuia în America, pentru că, altfel, ceilalți copii cu familiile lor erau în localitate și nu se mutaseră nici la Arad sau Timișoara.

Trebuie să spun că erau și momente de rugăciune mai dinamice. Poate că sunt un pic subiectiv, dar atunci când tatăl meu conducea timpul de rugăciune, încerca să îi facă pe frați și pe surori să iasă din șabloanele lor. Uneori reușea și era frumos.

În general, ne rugam pe rând. După anii 1990, s-a consumat un moment cu totul revoluționar când, în loc să ne rugăm pe rând, ne-am rugat pe grupe mici. Bineînțeles, reacțiile și îndârjirea la o astfel de schimbare au fost pe măsură.

Ar fi nedrept totuși, dacă nu aș recunoaște că această rugăciune, pe rând, și-a avut meritele ei. Unul dintre ele era faptul că ne rugam cu toții, inclusiv copiii. Faptul că îți va veni rândul era de o certitudine absolută, iar când îți venea rândul era de neconceput să taci. Te rugai cum știai și cum puteai. Îmi amintesc că și noi, băieții, aveam șabloanele noastre. Ne rugam, fără excepție, ca „Domnul să ne facă sare și lumină la școală și între vecini.”

Genul acesta de rugăciune, pe rând, poate să devină obositoare și monotonă, dar are meritul că toți participanți se deprind, încă de copii, cu rugăciunea publică. Da, știu, sunt ridicate o mulțime de obiecții: „De ce să facem copilul să se roage că e prea emoționat și oricum nu se roagă din inimă etc. etc.?”

După patruzeci de ani în biserică, observațiile făcute mă determină să concluzionez că cei care nu se deprind să se roage în public atunci când sunt mici, nu se vor ruga nici când sunt mari. Nu, copiii nu trebuie traumatizați, dar cred că trebuie să creăm acele prilejuri în care să se poată ruga. Poate că cel mai înțelept este să îi învățăm cu asta la grupele de copii, iar apoi, în anumite contexte potrivite și în adunare. Să nu râdem niciodată de stângăciile lor: Dumnezeu nu o face. Dumnezeul glorios și atotputernic le ia rugăciunea în serios. Dacă dorim să îi vedem că se roagă și pe mai departe, să tratăm cu seriozitate rugăciunea lor. Să îi învățăm, așa cum spune o cântare care mie îmi este foarte dragă că „nicio rugăciune nu cade la pământ!”

Urma studiul biblic. Cred că acesta funcționa totuși pe bază de programare. Nu știu cum era în alte locuri, dar în biserica noastră, textul și tema lecției erau scrise pe niște calendare fotografiate. Chiar mi-ar plăcea să mai pun mâna pe unul, dar nu știu unde. Timpul de la studiu biblic era ceva mai dinamic, iar aceasta din mai multe motive, fericite și nefericite deopotrivă.

Photo by Matt Meilner on Unsplash