Ultimul cuvânt – devoțional din 1 Împărați 22

Din această pricină, alege își ia toate mijloacele de precauție și nu se îmbracă în haine împărătești. Nu trebuie să fie recunoscut! Dorește să se protejeze și se pare că strategia dă roade, pentru că, iată, carele sirienilor se apropie de Iosafat. Paralizat de teamă, în disperarea momentului, lui Iosafat nu îi rămâne decât să scoată un țipăt. Strategia dă roade, pentru că sirienii se îndepărtează de el (vezi v. 29-33).

După ce Iosafat scapă, strigând, se întâmplă ceva straniu: un om, nici nu ni se spune ce nație era, trage cu arcul și îl lovește pe împărat tocmai între plămâni și coșul pieptului. Ah, Ahab care credea că poate păcăli moartea, schimbându-și hainele împărătești. Este răpus tocmai de un om care trage la întâmplare. Patru sute de profeți i-au grăit de bine, dar Domnul, spre deosebire de ei, „Domnul grăise lucruri rele despre el” – așa traduce Bartolomeu Anania v. 23b). Ahab știe că de acum totul s-a sfârșit. Că nu mai sunt decât câteva clipe, cel mult ceasuri.

Sunt multe evenimente care îi trec pe dinaintea ochilor și, mai ales, multe persoane: Apare tatăl său Omri, un om întreprinzător și ambițios. A trebuit să lupte pentru împărăție, dar a biruit. A cumpărat un munte și a zidit o capitală nouă pentru a întări împărăția (vezi cap. 16:21-28). Ahab l-a moștenit. Dacă tatăl său a zidit capitala, Ahab a zidit un templu. A continuat ceea ce a făcut înaintașul său Ieroboam. S-a asigurat că oamenii nu se vor mai întoarce de pe acum înspre Ierusalim și templul e acolo. A zidit multe cetăți, cu greu își amintește numele lor. Îi trece prin fața ochilor și casa de fildeș pe care a făcut-o… ceva unic (vezi v. 39).

Îi vine în minte figura soției, Izabela. O căsătorie reușită: era fiica împăratului sidoniților, oameni cu resurse. Ahab s-a priceput bine la relații: pe fiica sa Atalia a căsătorit-o cu Ioram, fiul lui Iosafat. Tocmai de aceea a putut să îl cheme pe acesta la luptă. Ahab s-a înțeles bine cu Izabela, dar recunoștea că niciodată n-a fost în stare să o strunească. Aceasta era foarte religioasă și și-a adus cu ea dumnezeii și modul ei de închinare. Nu doar atât, dar a început să îi persecute pe cei care se închinau Dumnezeului lui Israel. Ahab a fost prea slab că să se împotrivească și a făcut cum i-a cerut aceasta.

Ahab devine tot mai slăbit în carul lui, în mintea lui lucrurile încep să se amestece, dar în ciuda stării în care se află, o figură îi apare atât de clar înaintea ochilor: parcă îi aude vocea și acum! Acea voce aspră și stridentă. Vocea unui om pe care parcă îl ura și ar fi dorit să îl extermine, dar de care chiar el, împăratul lui Israel se temea. Nici acum nu știa ce să creadă despre el, dar amintirea lui îl tulbura grozav: profetul Ilie. Ce om! A fost omul pe care Ahab nu a reușit niciodată să îl câștige de partea sa. Dispărea o perioadă, iar apoi apărea, în cele mai fericite momente, parcă doar pentru a-i face lui Ahab viața un chin, pentru a-i strica bucuria. Nici nu știa ce mai ce e cu el. Ultima oară când îl văzuse, i-a dat dreptate și s-a pocăit, dar nu l-a ținut prea mult. Oricum, Ilie avea colegi: ba apărea un profet, ba altul. Uneori chiar cu mesaje bune, dar care îl tulburau. Ultimul mesaj profetic, care se îndeplinea chiar acum, fusese al profetului Mica. Ca prin ceață, Ahab își amintea ultimele cuvinte ale acestuia: „Domnul a hotărât lucruri rele împotriva ta…” O groază puternică îl cuprinde pe Ahab, dar în momentul următor devine inconștient, iar peste puțin timp, moare!

Aceasta a fost viața lui Ahab. Sunt trei realități pe care el nu le înțelege, dar pe care sper că noi le vom înțelege, pentru ca atunci când viața se va scurge din trupurile noastre să plecăm dincolo împăcați.

Mai întâi Ahab nu înțelege care sunt adevăratele valori. Dintr-o anumită perspectivă, se putea considera un om cât se poate de realizat. Lăsa ceva în urmă. Dumnezeu însă avea altă cumpănă, avea alt cântar, avea o cu totul altă perspectivă asupra situației. Ahab zidise un templu, întărise politic împărăția, dar atât el, cât și supușii săi, se depărtaseră de Dumnezeu. Alunecaseră în idolatrie și, implicit, în imoralitate. Nu la întâmplare ni se spune că pe vremea lui s-a reconstruit Ierihonul, cu jertfă umană. Asta înseamnă tocmai reînvierea sistemului canaanit de valori. Niciun fel de realizare nu scuză încălcarea poruncilor divine, închinarea la idoli, îndepărtarea de Domnul. Ceea ce faci tu acum te apropie de Domnul sau nu? Dar pe cei dragi ție?

Mai apoi, Ahab nu înțelege care îi sunt adevărații prieteni. Ilie îl mustră mereu, îl ceartă, îi vorbește dur. Mica îi profețește moartea. Pe de altă parte, Izabela caută să îi împlinească poftele. Cei patru sute de profeți îi spun de bine. Oare cu cine să te însoțești? Sfatul și Cuvântul cui să îl asculți? Textul de astăzi ne arată destul de clar răspunsul. Aceeași realitate tristă poate fi observată și atunci când Ahab se împrietenește cu împăratul Siriei.

La final însă, și cel mai dramatic, Ahab nu înțelege chemarea lui Dumnezeu. Acesta e lucrul uimitor: omul acesta care ajunge atât de jos, care se vinde să facă răul ca să mânie pe Domnul, care zidește templu unui dumnezeu străin, care se închină idolilor, care permite soției să îi omoare pe oamenii Domnului… pe omul acesta Dumnezeu îl cheamă din nou și din nou. Îi vorbește prin secetă, îi vorbește direct prin Ilie, îl avertizează, îi vorbește prin biruințele și binecuvântările pe care i le oferă. Toate acestea sunt semne pe care Ahab le ignoră. Ultima dată – pentru că, da, există o ultima dată -, Dumnezeu îi vorbește înainte de această luptă. Este ultimul cuvânt primit și ultimul cuvânt nesocotit.